îmi țin urechea lipită de pieptul lumii copac
într-o prea dureroasă așteptare a ultimului cuvânt
de el să mai stau agățată o vreme
ca de o ramură ce privește spre înalt
și nu spre pământ
se aude însă numai un șuierat prelungit
care iese printre buzele lumii ca printr-un cer vinețiu
și toate frunzele își încep lungul drum
dinspre palidul soare înspre locul în care
într-un târziu
vom sta dezbrăcați de prea multele noastre cuvinte
trăgându-le după noi ca pe niște improvizate pluguri
prin care vom trece rând pe rând în pământ
pentru a răsări pe fruntea lumii copac
sub formă de muguri...