Lumina zăvorâtă, la geamul hrubei joase,
Privește, cenușie, la șirul de butoaie;
Pe dalele tocite stă, toropită-n oase,
Din lut, o cană arsă de-atâtea mâini și zoaie.

Cu buza, răsucită, tocită-n multe buze,
Cu toarta spre budană, căscată a ureche,
Ascultă înserarea cum cade-n buburuze,
Și pasărea din noapte cum cheamă a pereche.

În liniștea căzută-n genunchii înserării
De dincolo de doaga ce-i terecată-n fiare,
Se-aude-o tânguire, ca valurile mării,
Un glas din vinul galben, tăiat , în drum spre soare:

" Atatea vise-n lună, cand încă eram boabă,
Culesul, mai spre brumă, m-a amăgit cu ranguri,
Că voi ajunge-n sticle, regină, nu o roabă,
Sorbită doar în fugă, printre poșirci, în ganguri.

Am stat în cumințenii, cu fierberea pe geană,
Visând la clipa albă, mustind de curcubeie
Dar galbenul din vie s-a preschimbat în rană,
Pulsând sub umilințe, topite sub scânteie.

Și am ajuns în beciul în care cu-o minciună
M-am așezat sub cercul ce doaga o tot strânge,
Mi-au stins savoarea caldă, aroma nu-mi mai sună,
Buchetul meu, din boabe, azi mai adie sânge."

Sub zbatere și zbucium, butoiul rupe fierul,
Prin doagele crăpate țâșnește-n spumă, vinul,
Peretele împroașcă, aroma și misterul,
Iar visele din struguri lasă în lemn, pelinul.

Doar câteva șuvițe se scurg, sfios, în cană
Și fierberea din buze o umplu cu mirare.
Rănitul must se-așează în olul vechi ca-n rană,
Plângand vorbe cu lacrimi, din vise vechi și rare.