Preaalesule senior,
am deschis ieri
țeasta unui nefericit
zdrobit de dalele caldarâmului de la Poarta Frumoasă
(frumoasă era poarta nu și clipa când l-a lovit
copita calului)
Și cred că frumoasă era privirea femeii care
striga
mai repede, mai repede,
iubitul meu mă așteaptă,
evrei puturoși,
fără minte,
fără băi
și fără ideea de timp,
încremeniților,
dați-vă la o parte
sunt gata să mă arunc
în brațele
singurului
om care poate iubi.

Precum vezi, Teofile,
tot întârzii să-ți spun ce-am văzut
(în capul deschis al acestui fiu de Dumnezeu).
Dar acum,
că se apropie dimineața,
la capătul unei nopți de nesomn,
în fața ta,
adica în absența ta,
pot să mărturisesc :
n-am văzut nimic.
Fiindcă nimic era dincolo și dincoace de sânge
ceva care se putea numi
creier, ficat, splină
sau chiar murături egiptene
lăsate peste iarna fără sare –
am pățit noi doi așa ceva într-o tavernă
din buza Nilului,
când căutând fericirea
am dat peste
două prostituate bete.

Dar chiar acum, Teofile,
în timp ce-ți scriam,
am văzut chipul meu în oglindă:
era viu, frumușel pe la ochi,
ceva frunte bogată
și puțin păr grizonat,
cum îi sta bine unui doftor
de oameni vii
și mai ales
de morți.

Teofile,
m-am săturat să mă uit la mine
și să nu înțeleg nimic
din câtă prostie se află
în propriu-mi căpușor.

Dar îmi veni gândul,
tocmai când voiam să-ți
spun
că m-am hotărât
să dau briciului care taie
venele mâinilor mele
și una de la piept,
îmi veni gândul, zic,
pe care
de-acum îl și topesc în fapt,
să o iau cale-vele,
târas-grăpiș,
pas-pas,
încet-încet,
măricel-copăcel,
zi de vară - până-n seară,
în patru labe,
pe burtă,
cu ghearele și cu dinții
pe urmele lui.

E un galelian prin
partea locului,
nu l-am văzut,
dar zic
unii,
niște nebuni fără casă și masă,
că el stie oarece
despre viață.

Neamuri proaste cum sunt băieții ăștia de gașcă
susțin
că el chiar și
despre moarte
știe ceva.

Teofile,
dacă nu-ți mai scriu,
e de presupus
că am aflat ceva.