Zori și Asfințit

Lumina ce apare
la orizontul vieții
ne este călăuză,
în timp, către apus.

În tinerețea noastră
ne place asfințitul
și cerul plin de stele,
când Luna este sus.


Iubim și neagra noapte
cu cerul plin de nori,
Soare avem în suflet
când roua cade-n zori.

Privim la orizont
cum astrul se-nalță,
incandescent și mândru,
să fie cât mai sus.

Săgeți fierbinți trimite,
ne luminează calea,
celesta lui trăsură
ne poartă spre apus.

În suflet purtăm doruri,
și ne creștem copiii
cu demnitate-n suflet
și dragoste-n priviri.

Dorim să-i înțelegem,
le arătăm cărarea,
le dăruim din inimi
eternele iubiri.


Fany

Și-a cusut zestrea pe pânza de păianjen, ca-n povești,
Îngânând cântece tandre, și punând flori la ferești.
Dar i-a fost furată toată, tot ce poți s-agonisești
Tata însă a consolat-o, c-o iubea cum nu gândești.

Și-au făcut rostul împreună, au făcut o casă.
Ca să aibă copilașii ce-i mai bun la masă
Au sădit pomi fructiferi, vie, flori frumoase,
Au avut cățel în curte și pisică-n casă.

Ochi vioi de căprioară, părul negru mătăsos,
Fața-i este luminată de un zâmbet radios.
Sprintenă și mlădioasă e măicuța mea
Pe toți trei mult ne iubește și ne îngrijește.

Astăzi Fany a pregătit feluri de bucate
Asortate cu bun gust și cu vin udate.
Multe fructe, înghețată, chiar și o cafea
Pentru tata, că ii place să o bea cu ea.

După masă fiecare își vede de treaba lui.
Mama deretică-n casă, dar cu gândul e hai-hui.
Oare la ce se gândește mama mea frumoasă,
Poate la soțul iubit care nu-i acasă?

Pe nepoate le-au iubit, că noi, fiecare,
Câte-o floare am sădit în gradina mare.
Când gătesc pentru ai mei, mă gândesc că toate
Astăzi sunt doar amintiri, vii și minunate.



Vasile

Vasile bucovinean de-a lui obârșie,
Cu ochii verzi ca de jad, plin de bonomie.
E isteț și chiar plăcut într-o conversație
Uneori frumoasa-i gură bătea câmpii cu grație.

La un bal de ofițeri, o-ntâlni pe Fany
Și-pe loc o îndrăgi, c-așa-s băietanii.
N-ar fi vrut s-o piardă el pe cenușăreasă
Ce regina balului fusese aleasă.

N-a durat prea mult Vasile să se hotărască
Și în sat o nuntă mare să se pregătească.
Hore, sârbe săltărețe, mirii au dansat un vals,
Vinu-n rubinii cascade veselindu-i pe nuntași.

Unii îi priveau cu pică, tot succesul repurtat
Ce? Ea nu putea s-aleagă dintre ei, un alt bărbat?
Fany l-a ales pe el, chiar de nu era bogat
Că i-l adusese soarta, chiar la Coslugea în sat.

În Ardeal, chiar la Joseni au plecat în vară,
Fără nici un mic regret, dragoste de țară.
Munții i-au primit cu drag și i-au ocrotit
De seceta care-n țară atunci a venit.

Și de-atunci până la moarte au fost împreună,
Au avut copii, nepoate și o viață bună.
Le-au văzut crescând pe ele, ca salcâmii înfloriți...
Ce puteau să-și mai dorească ca să fie fericiți?

Lei sub semnul soarelui

S-a născut Ea - o leoaică – chiar la polul frigului
Mariana o numiră ca revista timpului.
A venit pe lume mică, cât o lingură din lemn,
Nu știau de-o să trăiască, așteptau cu toți un semn.

Apăru Costea zis Hogea – bunic hâtru, sănătos,
Și a luat-o să o crească ca pe un miel Merinos.
Zi și noapte împreună cei doi oile păzeau,
Laptele în unt, smântană, caș și branză transformau.

Pe zi ce trecea leoaica se-ntrema, se rotunjea
Ajunsese să-i întreacă pe cei de-o vârstă cu ea.
Îi cânta seara din fluier, ea râdea sau se-ntrista
pentru „Ciobanașul care își pierduse turma sa”.

Uneori la potcovar se adunau bătrânii,
Timp în care povesteau cum trăiau românii.
Caii ei și-i potcoveau, ea privea uimită
La cleștele ce-ndoia potcoava-nroșită .

Și-ntr-o bună zi din curte pe sub poartă a ieșit
S-a dus să vadă copiii ce-n vecini i-a auzit.
De atunci la grădiniță, zi de zi s-a tot jucat
Cu băieți și cu fetițe – ce timp minunat...

Și leoaica-n Dobrogea a crescut sub Soare
Alergând pe plajă și plonjând în mare.
Într-o zi de Soare plină s-a născut un băiețel:
Este un leuț pe cinste și-l cheamă Mircel.

Zoo-parc e casa noastră în ea cresc doi lei
O mămică și un tată au grijă de ei.
Părinții îi ocrotesc, îi cresc și îi îngrijesc
Ca și ei în viitor să aibă copiii lor.

Se pare c-au reușit, așa este-n viață,
Soarele răsare-n zori, dar dispare-n ceață.
Leii sunt acum maturi însă uneori,
Se mai hârjonesc sub Soare că e semnul lor.



Claca

În casa bunicilor va fi clacă mare,
bunica se pregătește ca de sărbătoare.
Mă trezește si mă smulge din a mele vise
Cu figura-i luminoasă, parcă nu dormise.

Cozile bunicii poartă salbele cu cocoșei
ce scot clinchete discrete sub basmaua ei.
Și miroase tare bine a izmă si busuioc
sau poate a iasomie că-i poartă noroc.

Eu ma uit în ochii ei cu unde albastre,
și gândesc că este zâna fericirii noastre.
Fugi nepotă și-i anunță pe vecinii mei
că-i așteaptă Costea iară, la clacă diseară.

Buna coace acum pe vatră plăcintele dobrogene,
scoate vinul și îl pune în urcioare, la răcoare...
Ea mai scoate din firide nuci, caise și stafide;
ziua trece-n zbor și seara s-adună vecinii...

Caiere de lână albă prinse-n furci, parcă îmbie
fusul firul să îl toarcă în spirale de magie.
Bărbatii curăță harnici porumbul de pe știuleți
și mai trag cate o dușcă devenind mai vorbăreți.

Costea le cântă din fluier și unii mai șugubeți
vor să-i sperie c-o mască jucând umbre pe pereți.
Multe lămpi și felinare noaptea luminează
pană târziu - către ziuă - când munca-ncetează.

Bunicii sunt fericiți fiindcă treabă bună
au făcut ai lor vecini la clacă împreună.
Au muncit și s-au distrat și plăcinte au mâncat,
vinul i-a înveselit au cântat și-au dănțuit...