S-a speriat de sărăcie,
De truda crâncenă din sat.
A furat bani de sub icoană
Și copleșit de remușcări,
Ca hoții a evadat.

A poposit în „Capitală”,
Citind cu sârg în miez de noapte,
Muncind din zori, pe nemâncate,
Plângând, visând la viitor,
Student la facultate.

A reușit plin de năduf
Să simuleze elocința.
În sinea sa, secretul său.
Cât este el pe dinăuntru,
Atât îi e și neputința.

De multe ori, când prizonier,
Ca și Grivei în lanț, cravata,
Îi roade gâtul asudat,
Visează că rupându-și coasa
Aleargă, să-l înghită balta;

Că descălțând cu disperare
Pantofi din piele, „împletiți”,
Pășește prin nămolul moale
Sub stropi de ploaie răpăiți;

În fânul nou, cosit cu trudă,
Se-afundă răsuflând cu sete,
Și sub căpița încropită,
Înmoaie trupul unei fete…

Sunt năluciri din alte timpuri,
Sunt stări de care a fugit.
El le-a trădat prădând icoana.
A evadat și-a reușit!?

Le-ar vrea – napoi acum când viața,
Îi spune-n vis că s-a – nșelat;
Că renegându-le prin fugă,
Nu le-a găsit în ce-a – nvățat.

L-au urmărit în nopți de veghe,
În negre visuri de coșmar;
În seri penibile-n saloane,
Lungi, monotone, fără har…

Ar mai fugi și-acum, dar invers.
Icoana nu mai are bani.
E copleșit de –atâta trudă
Și-mpovărat de duși-i ani.

Ar reveni spre începuturi;
Ar renunța la ce-a ajuns;
S-ar contopi iar cu natura,
Noroiul, fânu’-ar fi de-ajuns.

Închide ochii și revede:
Icoana, banii, fuga, halta…
Nu mai e nimeni să-l aștepte.
Speranța sub icoană-i alta.

Și s-au redus doar la cuvinte:
Noroiul, fânul, ploaia…Balta.
Secretul vieții fără rost?
Icoana, banii, fuga, halta…


9. aug. 1996

Varianta finală
23 iulie 2010