sufletul meu nu mai are loc în casă
din când în când se odihește pe pervazul ferestrei
atunci îmi vorbește despre puii de rândunică
despre inundații sau despre târgul de carte

când eram copil sufletul se cățăra în dudul din grădină
când ploua își făcea loc sub streașină
de acolo pândea clipa când dumnezeu
semăna înserarea se așeza apoi la gura sobei

mi se strecura sub piele odată cu flăcările
amețitor alergau prin sângele meu îl roteau ca pe sfârlez
cum auzeam trilul privighetorilor se făcea lumină
ziua se reinventa iar sufletul își admira agoniseala

când se așternea zăpada ne-nșiram amândoi
printre steluțele ei și legam noi jurăminte
ne beam mireasma reciproc și-mi alunga din preajmă
orice zeu fără suflet în casă și acum e loc destul



12 iulie 2010