Să nu ceri cuvântul ce veghează
sufletul nostru inform, cu litere de foc
mărturisindu-l, în timp ce strălucește
asemeni plantei de șofran în praf.

Ah, merge omul singur,
al atora și al său însuși prieten,
nepăsător de umbra pe care canicula
i-o întipărește-n tencuiala sfărâmată.

Să nu ne ceri formula ce deschide lumi
doar vreo silabă strâmtă și uscată.
Atât îți putem spune azi,
ceea ce nu suntem, ceea ce nu voim.

*

Amaiză palidă și încremenită
lângă zidul ce arde al grădinii,
ascultăm printre pruni și mărăcinișuri
fluierături de mierle, foșnet de șerpi.

În crăpăturile pământului și pe măzăriche
urmărim rândurile furnicilor roșii
cum se-ntrerup ori cum se-mpletesc
pe vârfurile unor snopi pitici.

Întrezărim printre frunzișuri palpitarea
îndepărtată a solzilor de mare,
în vreme ce tremurătorul țârâit
al greierilor se înalță dintre mușuroaie.

Înaintând în soarele ce ne orbește
simțim cu o tristă surprindere
cum viața întreagă și tot zbuciumul ei
este acest mers de-a lungul unor ziduri
ce au pe creastă cioburi verzi de sticlă.

*

Adu-mi floarea-soarelui s-o răsădesc
în pământul meu consumat de săruri,
să-și arate ziua toată în oglinzile cerului
neliniștea figurii galbene.

Tind către calitate toate cele obscure,
se topesc corpurile într-un șuvoi
de culori: acestea în muzică. Să dispari
fără urmă e deci aventura aventurilor.

Adu-mi planta ce ne călăuzește
acolo unde răsar transparențele blonde
și viața se topește în aer ca o esență;
adu-mi floarea-soarelui înnebunită de lumină.

*

Am întâlnit adesea răul vieții:
era ca râul gâtuit bolborosind,
era ca frunza arsă închircită
și calul istovit.

De toate mi-am dat seama, dar nu de minunea
ce ne dezvăluie divina indiferență;
era statuia somnolenței la amiază
și nourul și șoimu-n înălțime.

*

Știu ora-n chipul cel mai pașnic
e fulgerat de-o crudă strâmbătură,
dezvăluind durerea invizibilă.
N-o vede omul de pe stradă din mulțime.

Vorbele mele, în zadar trădați
tainica mușcătură, vântul ce bate-n inimă.
Dreptatea e a celui care tace.
Cântul care suspină e un cânt de pace.

*

Glorie a amiezii fără margini,
când nici o umbră nu mai dau copacii,
și mai mult, mai mult se ivesc în jur
pe arșița prea mare aparențele.

Soarele-i sus - și un prundiș uscat.
Deci ziua mea nu s-a-ncheiat cu totul:
ceasul cel mai încântător e peste zidul
acoperit de un apus de soare palid.

E încă foc în jur; un pescăruș
plutește pe-o relicvă a existenței.
Ploaia e dincolo de această dezolare,
în așteptare bucuria-i mai deplină.

*

Fericire atinsă, mergem
pe tine ca pe o muchie de cuțit.
În ochi ești lumină ce pâlpâie,
sub picior gheață ce plesnește
și nu te atinge cel ce te dorește mai mult.

Ajungând în inimile pătrunse
de tristețe, le luminezi; dimineața ta
e dulce și tulburătoare asemeni cuiburilor
de sub streșini.
Ah! nimic nu răscumpără plânsul copilului
căruia îi scapă balonul printre case.

*

Poate că într-o dimineață-naintând printr-un văzduh
de sticlă sterp, voi vedea marele miracol:
nimicul ridicându-se la spate,
golul pe urma mea, cu groază de bețiv.

Apoi ca pe o pânză se vor îngrămădi copaci,
clădiri, coline, hrana iluziei de fiecare zi.
Dar va fi prea târziu: voi pleca pe tăcute
printre oamenii ce nu-și întorc fața, cu taina mea.

*

Sistru ușor la vântul
unui greier pierdut,
abia atins și stins
în moleșeală.

Din adâncuri se împrăștie
în noi un izvor secret:
lumea-n care trăim
abia se ține.

Dacă o arăți, în văzduhul
sur tremură corupte
vestigiile
pe care golul nu le înghite.

Acolo gestul se nimicește,
orice glas tace,
coboară la gurile ei
viața stearpă.

*

Deasupra zidului cu scrijelări,
umbrind băncile rare
arcul văzduhului apare
încheiat.

Cine-și mai amintește de focul
care a ars năvalnic
în vinele lumii? S-au risipit
într-o odihnă rece formele.

Mâine voi vedea iarăși băncile
și zidul și drumul obișnuit.
În viitorul deschis diminețile
stau ancorate ca niște bărci în port.


(traducere de Dragoș Vrânceanu)