Singur și alb, la după miezul-nopții,
făcând să scapere asfaltul, scuturând
printr-un singur prelung nechezat
întunericul din arborii de pe trotuare,
astfel l-am văzut, singur și alb.

Singur și alb, înaintând fără grabă
prin mijlocul orașului, păscând nedumerit
trifoiul putred de pe tarabele norocului;
cu șaua înflorată, singur și alb.

Singur și alb, cu frâul liber,
luminând tăcerea-ngenunchiată la colțul străzilor,
bătând din copite în stațiile de autobuz,
la ora când sufletele nu călătoresc
nici luate de mână. Singur și alb.

De unde venea? Al cui să fi fost?
Al unui barbar de-acum un mileniu?
Al lui Baiazid? Cumva al lui Toma Alimoș?
Și unde se ducea de unul singur și alb?

Dar l-am văzut: a străbătut ultimele străzi,
a ocolit lacul și s-a pierdut spre nord,
galopând fără grabă. Singur și alb.
Și mă tem că era dintr-o nescrisă baladă.