Florile plâng cu miresme târzii, peste suflete triste,
Nimănui nu-i mai pasă, că s-a stins încă-o stea-n univers,
Sunt atât de bogate în lacrimi, privirile reci, pesimiste,
În al caror altar, de sub pleoapa minunii s-au sters.

Bat in geam licurici și pe ziduri luminile nopții se-adună,
Dintr-o sfântă icoană, mă privește un înger ,sfios și tăcut,
Când două plăceri se ceartă-ntre ele, dar stau împreună,
Înseamnă că mâine, va fi o iubire, răvășită-n același trecut.

E târziu într-un vis, e plăcut să revii printre gânduri,
O cărare spre suflet, îndrăznesc și mă-ntreb când o fac,
Aparțin unei nopți, unde stelele cad și-n nescrisele rânduri,
Te-mpletesc prin firavele gesturi, te sărut și te plac.

Undeva vom fi singuri, undeva vom privi o pasare-n zbor,
Despletindu-ne părul sub o ploaie de stele, ca două minuni,
Presărându-ne somnul în stropi de iubire prin patimi și dor,
Așteptând ca în vise, să ne strângem de mână cuminți și nebuni

.