Nu m-ai pierdut, de-s tristă: mă amăgesc că
ploaia-i semn de bine- de m-ai plăcut vreodată
pentru asta, sunt tristă și așa.

Pentru că ăștia suntem.
Sunetul schițează în noi octava de blues,
culoarea topește albastrul păduche din inimă
iar mirosul crește tot dintr-o ciupercă albă
cu buline roși.

Boabele de struguri își știu aplecarea din viță,
că-mi țin morțis de veste, la prima gură,
primul fum șters de butuc- la prima gură, al
doilea fum vărsat în sticlă.

'pentru c-a fost ochiul tău, pentru c-a stat
limba mea' se strecoară ploaia-n pahare,
cum ne știm și noi rădăcinile; mă amăgesc că
asta-i semn de bine, de n-aș fi tristă încă.