femeilor le place uneori să fie confundate cu hârtia. nu, nu cu o filă de hârtie, ci cu hârtia. s-a auzit foarte bine, cu hârtia și nu întotdeauna de cea mai bună calitate. sunt femei care se vor hârtie filigranată, cu firișoare de aur prin ea sau de mătase, care să le înnobileze și pe care litera să strige triumfătoare și mândră, disprețuitoare totodată. sunt altele care apreciază brunul acela ieftin al hârtiei de ambalaj, o hârtie rezistentă de altfel la tot felul de manipulări, chiar dintre cele mai vulgare. și pentru aceste lucruri este necesară hârtia. femeile pe care le-am cunoscut în foarte scurta mea viață, au lăsat să se vadă fie moliciunea lor de șervețel, foiala de ziar unde găsești laolaltă știri despre evenimente mondene, dar și despre crime și violuri; au fost femeile filă de dictando, femeile cu liniile ce le trasau foarte precis paralelele, știind în fiecare minut cine sunt, unde sunt, de ce sunt acolo și nu în altă parte, într-un cuvânt femeile previzibile. ce fel de femei mi-au plăcut? într-o ordine auto-impusă aș așeza în vârful ierarhiei, femeia hârtie creponată, acea femeie care se desface după legi numai de ea cunoscute, se desface în direcții imposibil de prevăzut, femeia care are cute și cutișoare, care te țin permanent în tensiune: oare ce este în această cută, oare de ce s-a întrerupt cealaltă. femeia hârtie creponată este părelnic transparentă, dar m-am înșelat de multe ori când am confundat o umbră de pe suprafața lor cu lumina trecând prin ele. am fost apoi alături de femeia hârtie autocolantă, aceea de care abia atingându-te te lipești pentru multă vreme și dezlipirea este dificilă. aici bineînțeles că are mare importanță și lipiciul de pe verso, așa că pot spune că este o femeie jumătate hârtie, cu ea trecând deja în alte înfățișări. am și acum multe urme