Noaptea a coborât al casei prag
Și a chemat Pescarul în larg
Ca să vadă marea zbuciumată
Cum îl așteaptă să o vadă
Să-i spună basme și poeme
Ce împart iubiri eterne.
Pirații să descopere o comoară
Pe o insulă triunghiulară.
Crustacee translucide
În insomnii să se închidă.
Solzii de crapi să strălucească
ca niște rare diamante
Stelele să acopere lumii somnul
Redactând întreg orizontul.
Și pe cărarea împietrită în ape
Pescarul tânjind ca o pată dezhidratată
Să alerge după un mit plutitor
Hipnotizat de un Peștișor
Ca să-i redea viața memoriei
Fără origini
Cu mirosuri euforice
De pe tabloul de la galerie
Când exista o lume în armonie
Și o ființă ce îl înaripa.
Și el cânta în ploi torențiale
Vâslind ușor prin valuri abisale
Ca și cum știa geometria solititudinii
Marinarilor navigatori
Cu barca înaintând prin vis
Și potrivindu-și ceasul de buzunar
El trecea prin viață ca ultimul trecător:
„Ai plecat și nu ți-am spus
Că în stele m-am ascuns
Și mă încălzesc pe cer
Ca un astru smerit, stingher.
Și am să prind o zi
Când vei fi
Și eu voi fi
Și am să urcăm în sus
Ca un om sau un intrus
Și durerile vor sta
Suspendate undeva
Și regretele încet, încet
O să bată iar în piept.

El știa că undeva
într-o casă în viața sa
îl așteaptă Dragostea
Acea metaforă care a lăsat
lacătul la ușă descuiat
și o lacrimă în prag
pentru un Pescar în larg.