Dintr-un caier de asbest
Mi-am tors pletele, genele,
Părul de pe spate, de pe piept;
Până jos.
Învăluit în firele argintii
Ca într-o găoace,
Nu îmi era teamă să intru în foc.
Eram un vierme de mătase.
Într-o zi
Am început să tușesc.
Eram tot mai singur
În gogoașa mea ca un butoi.
Zâna pe care o visam în fiecare noapte
Nu a venit să deșire carcera strâmtă.
Ce mai rămâne după noi?
Cândva, dup ce uitarea
Se va fi întins ca un nor,
Cineva s-o fi îmbrăcat, poate,
Cu firele care mi-au strâns pieptul
Ca niște lanțuri moi.