În Încăperea goală, razele de lună cădeau pe covorul murdar,
Patul nefăcut, plângea după mireasma trupului pierdut,
Dispăruse de mult ultima filă, dintr-un vechi calendar,
Și nu mai stiu clipa și nu mai știu anul când ne-am cunoscut.

Nu-mi mai auzeam gândurile,sufletul sângera în păcat și uitare,
Venise toamna peste genele mele, vântul răscolea-n încăpere,
Răvășită noapte prin două lacrimi, ca-ntr-o tristă splendoare,
Când toate se pierd în trecut și devin împliniri efemere.

Mi-am învățat singurătatea să te iubească, să te-aducă la mine,
Când stăm împreună pe același covor, unde timpul devine suspin,
Trupul meu și pereții pătați de lumina, au nevoie de tine,
Și e tristă-ncăperea, iar patul e poarta către visul divin.

Vom fi-mpreună-n alte emisfere,pământul n-are țărmuri pentru doi,
Te va-ntîlni singurătatea, într-o pădure cu multe zăpezi,
Aici e secetă-n tăcere, iar norii nu mai știu s-aducă ploi,
Și troeniți cândva într-o minune, deschid fereastra să mă vezi.