Într-o zi o pălărie
de pe capul unui mort
ridicată de-o rafală
se trezi fără confort
și lăsată-n... vârf de țeapă;
cugeta: bine-o să-mi fie,
n-o s-ajung și eu în groapă.

Postul de sperietoare
e-acceptat... făr* vreun crâcnit.
Neagră-i și atrăgătoare...
deasupra-i au și sosit
două ciori gălăgioase
ce-o credeau plocon curat.
Vai de penele lucioase!

Ghinionu-i pentru-aceea
repezită pe mijloc;
iute-și reluase zborul,
dar simțea-n picioare-un foc.
Înțepată ca la carte,
croncăni pe limba ciorii:
„las’ pe alții să te poarte.”

Cioara cea rămasă-n urmă
speriată de-acest fapt,
fiecare ziulică
ocolea să facă zapt
orice lucru omenesc,
încetă să mai cuteze
a-și dori plocon mintesc.

Un alt vai... de pălăria
ce scăpase de-ngropat;
cugetându-și bunăstarea
adevărul i-a scăpat:
potrivit pentru-a sa teapă
e doar capul de om viu
nu vreun cui și nici vreo... țeapă.