ai fi zis la început că este un șoim cu pliscul de aur
leagănele se mișcau în gol când trecea

copiii priveau de la geam cum parcul se golea:
„Poți să ne vezi, vino să ne iei?!”- țipau toți în cor

și-n tot acest timp țineau brațele ridicate spre cer

pe dalele roșii ca un clovn încălțat aiurea, cu bocancii prea mari
își ducea viața la vedere ca pe o insignă de veteran de război

sub cămașă făcea tumbe, arunca flăcări pe nas
dresa tigri și mânca particule de văzduh

aducea mereu păsările înapoi sub pielea învechită
ca într-o colivie retrasă la mal

pe întuneric prin el mișună și acum ochi de pisică
mașinile trag pe dreapta și câinii se opresc din lătrat

în el dorm cei fără casă, la grămadă femei și bărbați

poetul locuiește întotdeauna la ultimul etaj

trebuie să urc, să urc
zi de zi, desculță, cu nisip în sandale, cu mâinile pline de miere

chiar dacă picură prin tavan și liftul nu merge
nu am umbrelă, bilet de ordine și nici măcar
câteva oseminte împachetate-n ziar

este tot timpul pansat, ba la un ochi, ba la un cuvânt

trebuie să urc, să urc
dincolo de fulgi, serpentine se întrevede un câine slobod
ar fi bine să-l iau acasă, mi-ar fi de folos când trece pe sub geam

când am vrut să bat la ușă o albină mi s-a așezat pe mână
o albină, mică, firavă
mirosea poemul ăsta care stătea să iasă din piele
îi va culege nectarul și va pleca
tot ce trebuie să fac este să stau nemișcată
așa scrie în manualul de supraviețuire
mi-aș chema mama, tatăl să mă învețe
călătoriile subcutanate
cu sape, sfori, târnăcoape
să-mi dezgroape poemul din carne
locul e deja roșu și inflamat
și uite-l cum apare ca un înger cu capul în jos

poetul locuiește întotdeuna la ultimul etaj
la ușa aceea maro cu inscripția: “aici este o groapă comună”

îmi depun trupul, hainele, bijuteriile
toate lucrurile de preț și mă îngrop în el
se va hrăni din carnea mea ca și cum
aș fi o pagină albă, până becurile se sparg, se sparg

și tot alerg, alerg spre ultimul etaj