Locuința mea de vară
E la țară:
Acolo eu voi să mor
Ca un fluture pe floare
Beat de soare
De parfum și de amor.

Acolo e fericirea
Și iubirea
Traiului patriarhal;
Viața ce aci s-ascunde
Curge-n unde
Curge-n unde de cristal!

Ale soarelui copile
Dalbe zile
De Cuptor și Cireșar,
Ca pe niște surioare
Pe fecioare
Din colibi le chiam-afar'.

Și ca roiul de albine
Pe coline,
Pe vâlcele, pe câmpii,
Toată ziua mi se-ncură
Și murmură
Copilițe și copii!

Sfânta poezie-n manta
Radiantă
D-alb, de roșu și azur
Înveșmântă deal și vale
Câmp și cale:
Nu lasă nimic obscur!

Numai vara cerul face
Cu noi pace;
Numai vara ochiul meu
Vede-n raze și lumine
Toate pline
De mila lui Dumnezeu!

Plaiul verde de zmaraldă
Mi se scaldă
Ca o nimfă-n râu divin
De junete și viață
Ce-o resfață
Și-i sărută dalbul sân!

Și cum undula pe spate
Resfirate
Bucle blonde la virgini,
Ca miresele cu mirii
Când zefirii
Zbor cu ele pe colini,

Spicul blond cu paie de-aur
Scump tezaur
Pentru mari și pentru mici,
Undulează-n mii de valuri
Între maluri
De sulfinași d-aglici!

Astfel bazmele-azurate
Și-nstelate
Cu-al lor cer de Orient
Spun ca-n țările-ncântate
Sunt bogate
Mări de aur și argint,

Și prin holdele splendide
Ies silfide
Cu piciorul de copil,
Zvelte, agere, ușoare,
Surioare
Cu Camila lui Virgil...

Trageți danțul pe răzoare
O! fecioare
Cu privirile cerești!
Danțul, cântecul și-amorul
Sunt izvorul
Fericirii omenești!

Însăși umbrele obscure
Din pădure
Învelite-n giulgiul lor
Sar pe sumbra bălărie
Într-o mie
De-nvârtiri intr-un picior.

Și, când noaptea pe poiene
Cânt-alene
Melancolicul păstor,
Nu știți ielele cum danță
Și se lanță,
Îmbătate de amor!...

O! grațioase idile!
În ce zile,
În ce nopți țâț înflorit
D-așa odori minunate,
Parfumate,
Din fruntea lui Teocrit?

N-ați înflorit voi in ora
Când e hora
Elfilor înamorati,
Cu praf de-aur pe aripele
Și de stele
Ca-mpărații-ncoronați?

Când angelicele canturi
Peste vânturi
Se înalță de pe câmpii,
Răpesc verguri, flori și raze
În extaze
D-ale verei poezii?

Nici un timp aurocale
Pastorale,
Nici un timp, versuri cerești,
Nu dă ca vara splendoare
Și candoare
Poeziei omenești!

Și pentru asta eu, vara,
Iubesc țara,
Pentru asta voi să mor
Ca un fluture pe floare
Beat de soare,
De parfum și de amor.

Moară tonții în palate
Îmbrăcate
Cu covoare d-Ispahan,
Ei, ce chem pietrele triste
Ametiste
Și părinte-pe tiran!

Tonții, cari pentru o mână
De țărână
Își dau sângele din ei,
Fac din crâncenele crime,
Înălțime,
Și din demoni Dumnezei!

Mie dați-mi valea verde,
Unde pierde
Omul negrele gândiri,
Unde-ți uiți de infamia
Și sclavia
Auritelor zidiri!

Nu mai voi s-aud de cine
Face bine
Sau de cine face rău:
De la mic până la mare
Fiecare
E victimă sau călău.

Lumea noastră e un mare
Stârv, din care
Mii de bestii se nutresc:
Mii de păsări și de fiare,
Ce prin gheare
Împart hoitul omenesc!

Vai! și cum își bate pieptul
Înțeleptul
Care zi cu zi cârpind
Ale sale zile pline
De suspine,
Vede cărțile-i mințind!

În Paris, în Londra,-n Viena
De la Sena
Pân'la marea de Azol
Vede toată-nvățătura
Că e gura,
Și stomacul, filozof!

Gura d-om, gura de câine,
Cere pâine!
Fii tiran, tâlhar, păgân..
Numai gura s-aibă pâine,
Om sau câine
Te cunoaște de stăpân!

Dați-mi, dați-mi valea verde
Unde pierde
Omul negrele gândiri;
Unde-ți uiți de infamia
Și sclavia
Auritelor zidiri,

Unde mândra păsărică
Se ridică
Până-n cerul luminos,
Și din ceru-i plin de soare
Cu oroare
Abia vede omul jos!