Nu vreau să urc acum, treptele spre cer,
Vreau să rămân în iarba cu flori îmbobocite,
Eu sunt compusul viu, al sfântului eter,
Cu multe amintiri, prin mine rătăcite.

Eu sunt atât de simplu și pururi călător,
Cu tâmplele albite de vechile furtuni,
Și nu doresc sa stii cand visele ma dor,
Făcându-mi din păcate, petale la cununi.

Aproape nu-mi mai pasă, dacă mai sunt iubit,
Dacă pământul plânge, când talpa îl sărută,
Statuie a iubirii, demult am devenit,
Și lacrimile mele, sunt ultima redută.

Spre templul fără nume sunt trepte putrezite,
Și-n van mai zboara fluturi, cu aripi de opal,
Mă dor aceleași clipe și nopți nefericite,
Mă doare orice țărm, mă doare orice val.

Închină-te la ploaie, la pomii ruginiți,
Prin ei privirea noastră pe frunze-a adormit,
Și ne-am trezit iubito, cuminți și-mbătrâniți,
Tu dincolo de soare, eu dincolo de mit.