Drumul pe care îl pipăi este întins peste toate aceste istorii
al căror adevăr e așa cum îl vrea fiecare în parte.
nu-l văd acum, dar îl simt pentru că
un aer rostogolit în rotocoale tari
mă bate în față cu timp.
urmează prezentarea calvarului...
știți de ce continuu să merg?
pentru că aud departe glasurile cuiva.
poate că înainte sunt oameni...
în urmă, îi simt pe cei care au fost și îmi e de ajuns.
împrejur, un popor pierdut,
care merge prin ierburi înalte și grase,
precum un vânat legendar...
mă ridic deasupra străzilor și ele sunt o pânză de paianjen.


mulți oameni sunt prinși.
cu sufletele lor se hrănește, ascuns, cineva.
aud cum se zbate și timpul,
prins într-o matematică perfecțiune.
mă voi duce să îmi hrănesc tinerețea.
în acest moment, aș încerca să păstrez viața,
dar simt că doar pentru un scop mărunt vremea asta
îmi este suficientă.
fără Dumnezeu, lupta cotidiană este un tragism.
fără Dumnezeu, fiecare dintre noi în parte
ar fi demonstrația practică a fatalității.
oricare înțeles ar deveni superstiție suferindă
și spaimă convertită într-o resemnare.