Bucureștiul noaptea este o mangustă, scoate capul la pândă și privește tot ce i se întâmplă în stomacul aurifer, femei elegante plutesc deasupra Ateneului cu pălăriile apretate, se rotesc, se rotesc prevestind întunericul până nu mai știi dacă înălțarea asta în piața publică le face mai pescăruși sau mai oameni, muzica curge prin vene ca un sânge infectat pe care nu-l pot dona nimănui, mi-ar plăcea să mă duc după ele, să le trag de umbrele, să râdem, să blocăm traficul, să ne distrăm ca niște îngeri abia ieșiți din ou

trage obloanele obosit, înjurat și trist, cu hainele murdare se retrage-ntr-un colț, no exit, no exit, greutate permisă 4 t, înălțime verticală 2,5 m, vom merge pe brânci ca la revoluție spre scările de incendiu, mă așez pe bordură să mă curăț de copilul care nici azi nu a reușit să se nască, el își linge rănile ca un câine ciobit, stăm amândoi cuminți privindu-ne pe furiș, care mai de care cu coridoare mai lungi, mai arătoase, pe care să îți petreci mult timp, un fel de expoziții permanente de care uneori te plictisești, ne mai împrumutăm unul altuia căruciorul cu rotile, ne cărăm reciproc

trecătorii de pe Magheru se desprind de asflat și se duc și ei, se duc anapoda, se dau cu capul de ferestre vrând să-și perfuzeze rădăcinile în povești mai frumoase, noaptea până și cerșetorii își scot hainele scumpe de oameni triști și cu cât ziua trece irișii capătă altă formă, altă culoare verzuie, pregătiți să vadă prin ziduri, prin scorța copacilor, ascut țăruși, pun frunze grămadă, capcane pentru o bucată de întuneric mai luminoasă

Bucureștiul noaptea este un oraș prăbușit, clădirile se retrag în propriile pivnițe ca niște sâni canceroși, supurează flori de mucegai, la lumină ies diverse forme de viață ca și când mușuroiul de furnici poate fi inundat în orice clipă

îți amintești cum am mers de mână în noaptea aia de august pe Calea Victoriei? din pământ ieșeau aburi de poezie și noi treceam prin ei până gleznele ni se umezeau

eram singuri și grăbiți să ne desfacem la coaste de nasturii aceia la care privisem ore în șir pe terasă

Bucureștiul noaptea este un Château d'If peste care arunc o plasă de pește să-l aduc la picioare, scotocesc prin mâl, scot la iveală bijuterii mici, atât de mici încât le-aș putea înghiți, să nu spun nimănui

spre dimineață se strâng gunoaiele, măturăresele adună depresii, moartea prematură și sticlele cu vin, pe sârmele de telegraf femeile încă fandează, pământul e din ce în ce mai aproape, spectacolul singurătății durează non-stop, un soare copilăros se întinde pe asfalt gata de sinucidere, Bucureștiul este o ambulanță cu sirena pornită care trece pe roșu, în urma lui oameni cu mâinile în buzunare își văd de drum