Poveste de iarnă

Era un el și-o ea demult
În gerul vesel plini de-uimire,
Căci clipele ce-au petrecut
Depășeau o simplă-nchipuire...

Pierduți total, cuvintele uitate,
Frig peste tot, îngheț turbat...
Peisaje incredibil de imaculate
Și totuși, la urmă ei s-au sărutat...

Dorința era-n ei ca soarele-n amiaz’
Rupeau clipele pocnind din deget...
Fiind aproape totmereu-n extaz
Trăind teribilele clipe fără preget...

Oh, câte s-ar fi spus atunci, pe loc,
Degeaba era frig și toate adunate...
Dar au ajuns acasă, lângă al ei bloc
Ea a rămas, el s-a dus mai departe...

Ce tragedii se-ntâmplă când iubim!
Preling clipele și-acum prin gânduri
Stropi proaspeți pe care-i simțim:
Oricât de greu ți-ar fi, tu să te bucuri...