agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-11-23 | | Înscris în bibliotecă de Yigru Zeltil
CRITICUL
Și codrul și marea și norul Și dragostea-n versuri s-au spus. La ce să mai cânți? Poezia Rămâne un soare apus. Din tainele firii eterne Nimic n-a rămas nedescris: În vrafuri de tomuri celebre A lumii splendoare s-a-nchis. Cetește, admiră mai bine Pe cei ce-au vibrat înainte, Căci tot ce voiești a ne spune S-au spus în eterne cuvinte. POETUL Și dacă de veacuri șoptește, Prin codri vrăjind călătorul, De-acuma, prin crânguri în floare, Ca piatra să tacă izvorul? Și-n undele lui când răsfrânge Al nopților cer înstelat, Să nu ne mai spună în taină Ce altele ieri au cântat? CRITICUL Poeme cu valuri și stele Atâta-s de vechi pentru noi! POETUL Și luna și marea par nouă În fața privirilor noi. CRITICUL Puțini veți găsi împrejuru-ți S-asculte cântările tale În care roșește amurgul Și floarea se-mbracă-n petale. POETUL Acei ce au inimi în piepturi, Sub flori cunoscute și stele, În valuri și raze de lună Găsi-vor simțirile mele. Și fără ca nimeni s-asculte, Nu cântă pădurea de brazi? Eu scriu pentru ochii de mâne, Și nu pentru orbii de azi. CRITICUL Pe lumea aceasta, eterne Nici piatra, nici bronzul nu sunt: Topi-se-vor toate când focul Va arde și cer, și pământ. Atunci, manuscrisele tale, Pământul, și marea, și luna, Luate-n vârtejul pieirii, S-or face cu pulberea una. O clipă-ncălzește mulțimea; Vorbește-i clipitei de azi; Ne cântă simțirea de-acuma, Nu luna pe vârfuri de brazi. Ne toarnă în versuri aprinse Blesteme scrâșnind printre dinți; Descrie-ne trupul bacantei, Stârnește bolnave dorinți! Te lasă de versuri eterne În marmură! Scrie pe lut, Și gloria ta va fi mare: E totul să placi un minut. POETUL De nu mai rămâne nici urmă, Ce-mi pasă de gloria clipei? Dar viața, dând pulberii viață, Și-avântul de flăcări aripei, Aceea ce-mi dete poruncă Să fiu, să vibrez de uimire În fața naturii mărețe, Izvor nesecat de simțire, Tot Ea poruncitu-mi-a tainic Frumosul în versuri să-l cânt! Iar dacă vreodată zdrobi-va Și ceruri, și mări, și pământ, Ea singură-n minte purta-va, În orele-acele supreme, Aduceri-aminte din veacuri: Statui, simfonii și poeme. Și nimeni nu poate să știe Ce nou, fermecat univers, Ce lumi fericite de-a pururi, Ce rai va crea dintr-un vers.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate