șarpele se suia pieziș în carne

vorbește-mi ca unui înger
și o să constați că te privești străin
te răsucești în tine ca într-o coajă de ou

și era un șarpe cu umbre și frunze,
de satin foșnind albastru cu irizații albe și în cele din urmă
era un șarpe cu inima ta zâmbind între dinții hulpavi, tăioși de reptilă

tot timpul ai impresia că citez
că mă desfac din altul
dar nu
doar eu, unicul

și urc pașii ecou mă
trag pe răboj ca pe-un
sfânt răstignit. sunt doar o părere, nu
carne înflorind sub cuțit.
și realizez atingând cu pieptul meu apa
norii
nu-i chip, nici asemănare, doar blestem
infinit

(then
like a melody that never ends
I started to hate myself)

am deschis ochii și te-am privit
și m-ai privit și am privit fiecare
iar el
a deschis burta lui cu degetele prelungite
ca și cum ar fi deschis
un înveliș chitinos, membranele pârâind sub propria lor greutate
ca într-o durere a facerii

și au prins a curge măruntaie și cărți și sânge
cuvintele lovind cerul ca niște pete
iar cartonul
golul imens a prins a se umezi ca un burete sugând culoarea
ce curgea peste tot – iar ea
nu se auzea
nici o fisură, nici o vibrație surdă nu trecea dincolo de pântec
totul era
căptușit cu pâslă, vasele păreau cioplite în lemn,
iar sângele

pe deasupra treceau în acolade păsări –
prin mine treceau mâinile lui ca printr-un aluat nedospit
căutându-mi țărmurile pe care să le închidă
sutură inutilă

și-atunci am înțeles ce sunt
pentru el, mai precis ce nu sunt,
iar membranele mele au prins și ele a pârâi

am deschis ochii și te-am privit și m-ai privit și am privit fiecare
foaia pătată de sânge

am ucis! ne putem hrăni în neștire
egoist ca orișice apucă să respire otrava asta de iubire

și șarpele zâmbea
ca un înger beat
cu inima între dinți