“Foaie verde și-o sipică
A dracului noapte mică.”
(Cântec popular)

Mai dați-o-ncolo de lună! zicea unul,
o s-ajungem și la ea în curând,
o să ne plimbăm și pe ea în pantofi cu șenile…
- Are dreptate! zicea al doilea,
mai lăsați-le naibii de lună și stele! …

Să mai umblăm nițel și pe pământ,
că și la noi, zilele trecute,
pământul a devenit rotund…
- Să vedem ce facem cu nopțile! …
a mai strigat unul.
Și așa apăru deodată pe ordinea de zi,
ca un lucru urgent, ce nu mai poate suferi amânare,
problema spinoasă a nopților…
(Căci era acolo o adunare a poeților,
o ședință de lucru, cam așa ceva -
sau poate mă nimerisem din întâmplare
în fluxul obișnuit – un fel de ultrasunete -
prin care comunică îndeobște poeții între ei.)
Fapt e că discuția izbucnise
ca o furtună de primăvară și, deodată,
prin valuri torențiale și descărcări electrice,
m-am poemnit însumi strigând:

- Cer cuvântul! – ziceam – dați-mi voie,
am studiat problema, vă pot prezenta un raport
cam lung, dar, în schimb, foarte amănunțit…
- Dă-i drumul! săriră glasuri, iar un tânăr
căruia îi scăpăra părul la ceafă(pe unde
în chip vădit pierdea mult fosfor),
rosti solemn, acoperind vuietul adunării:
- Are cuvântul cetățeanul de la marginea orașului!

Se făcu liniște.
- Fraților! – strigai, sugrumat de emoție -
trebuie să găsim o soluție – așa nu mai merge!
Nopțile sînt prea mici, tot mai mici -
înguste vâlcele între munții înalți ai zilelor,
între munții înalți, puternici,
plini de grele păduri, ai zilelor.
Trebuie să fie o cale, la naiba! -
nopțile sînt prea mici, prea puține,
nu ne mai ajung -
scurte fulgere de beznă între două coloane albe,
între două coloane albe, înalte, fără sfârșit.
Trebuie să fie o ieșire – nu mai e chip!
Văzduhul fermentează,
ochii sînt plini, urechile, inima -
ziua lasă pe noi o rouă bogată, fecundă,
lumini și vorbe, amintiri, grele dâre adânci.
Oamenii lasă în adâncul nostru
urme de foc, valuri, lacrima frunții,
zâmbete și mâini în mișcare, mâini,
sute de mii de mâini ce flutură pe strunele zilei…

Iată amurgul. Încet, nervii zilei se liniștesc,
unul câte unul, se sting ca niște filamente,
devenind roșii, mov, cenușii, negri…
Ca o femeie în putere, ștergându-și mâinile,
lepădând șorțul, ziua
se lasă somnului, ușor, ostenit-zâmbitoare,
mirosind a lapte… Tu îți mâi spre casă
bătrânul car solid, trosnind de povară,
bătrânul car al zilei, încărcat cu vârf,
îl mâi spre casă plin de roade, grăbit să-l descarci -
o, peste măsură de grăbit, însetat
să-l descarci, să-l cântărești, să-l numeri,
să-l treci în condică…
Ah, dar vă spun, la dracu!, noaptea
ne-a rămas mică, strâmtă, caraghioasă,
ca o căciulă din copilărie!
Nici n-apuci să-ți descarci carul pe jumătate -
și cântă cocoșii și nu știu cine naiba azvârle
un afurisit de dovleac aprins deasupra casei,
sculând lumea din somn…
În zadar te zbați, furnică, târând poveri
de-o sută de ori cât tine, să le tragi de-a bușilea
pe gura îngustă a bordeiului – bordeiul nopții
nu le mai încape… Și-atunci, oh, ce ciudă,
ce deznădejde te-apucă atunci,
ce mânie crâncenă, soră cu moartea,
și strigăte grele de neputință
se zbat bolborosind în coșul pieptului:
- Unde, unde sînt nopțile? Ce se-ntâmplă?
Poate sînt pe undeva stocuri supranormative?
Poate le-adună unii avar și le-ngroapă
în grădini, la rădăcina pomilor, crezând
că le vor putea lua cu ei în mormânt,
ca să le trăiască pe îndelete dincolo, ca și cum
n-ar fi acolo destule nopți, prea destule…
Poate e pe undeva o scăpare din vedere,
o greșeală de planificare, de vreme ce am ajuns
să producem mii și mii de tractoare pe an
și, mai mare rușinea!, abia 365 de nopți! …
Trebuie să fie o soluție, așa nu mai merge!
Ne trebuie nopți ca lumea, întregi,
duble, dacă se poate, da, duble,
câte două nopți pentru fiecare zi,
ca să putem măsura și socoti
toată avuția și toată puterea fiecărei zile,
ca să putem prelucra polenul îmbelșugat -
sfânta pradă pe care oamenii o adună
din torentul vertiginos al clipelor…

Știu, cineva o să-ntrebe, firește:
o, iubiți agricultori ai nopții, dar ziua ce faceți?
Cum așa, ziua? Ziua? – Dumnezeule mare! -
cum să pierzi vremea, ziua, cu capul în palme
în fața hârtiei – ziua! – calculând
cântecul probabil de mâine?!…
Cine-ți mai dă înapoi
ce-a scăpat ochiul, urechea, bătaia inimii?
Cine-ți restituie tremurul risipit al zilei,
cine-ți întoarce culorile ce fug
pe obrazul oțelului fierbinte, clipa
când aluatul devine pâine, când sămânța devine holdă,
cine, o cine-ți mai dă înapoi
glasurile, pașii, sângele alergând, încordarea:
țuica tare a fiecărei zile?…
Și-apoi, nu vă supărați, versul, fraților,
e o floare de noapte…
Îl semeni în zori, îl stropești
cu toate apele zilei, dar el
înflorește târziu, după miezul nopții,
în bătaia lunii.
El crește noaptea – noaptea e-a lui,
noaptea ard mai puternic, mai luminos,
și cuptoarele oțelarilor și condeiele.
Noaptea ard condeiele, ascultând
vârtejul înstelat al turbinelor din munți,
șoapta câmpurilor întinse,
grumazul liniștit al pompelor de sondă,
ce se leagănă tăcut, egal, cufundând ciocul adânc
în călimările lor nevăzute, de sub pământ…
Da, noaptea ard mai puternic condeiele
lăsând dâre aprinse, luminoase,
pe coala neagră a nopții.
Dar nopțile ne-au rămas mici
ca un cupeu de altădată, cu perdeluțe de dantelă,
un cupeu decolorat, strâmt, în care
nu mai e loc să desfășuri, întreagă,
harta zilei, harta sufletului…
Avem nevoie de nopți adânci, încăpătoare,
duble, dacă se poate, de nopți mari, frumoase,
ca mintea românului de pe urmă.
Trebuie să se ia măsuri, așa nu mai merge!
E timpul să trecem la fapte,
să-naintăm o petiție(“avem onoarea de a vă ruga
să binevoiți a dispune…”), să mergem în delgație
la Ministerul Nopților, la Ambasada Lunii,
să cerem nopți mai mari, nopți înalte, nopți-turn,
să cerem drepturi egale pentru zile și nopți,
pentru lucrătorii de noapte, să cerem
o mai justă repartizare a nopților
pe cap de locuitor… Să se ia măsuri drastice
împotriva celor ce irosesc materialul nopții
(au fost văzuți indivizi, ce susțineau
că sînt călugări – și poate că erau chiar călugări -
croind cu nemiloase foarfeci cucernice,
din postavul scump al nopții,
sutane, tot felul de sutane
și de stindarde ale întunericului!). Mai sînt unii
care le speculează la Talcioc, le vând la negru -
nopți din pachete, nopți false, imitații,
simple petice de beznă,
pe care, dacă le duci la ureche,
auzi împușcături și gemete, de departe,
din toate colțurile lumii…
Alții prăpădesc materialul nopții tăind din el
mânecuțe de satin(cu care-mbracă de altfel
și nesuferitele ciori), și-așa le vine mai ușor
să moțăie prin birouri,
tolăniți pe registre și dosare pline de oameni vii…

Ajunge! Așa nu mai merge! Să se ia măsuri!
Să se confiște nopțile de la cei ce dorm ziua
zugrăvind-o în culoarea întunecată a nepăsării
și zicând că e noapte,
de la cei ce-și plimbă aghioase melancolii
prin birouri și ateliere, pe lângă unelte,
dormind în post, în ghereta de gardă a zilei,
de la cei ce trăiesc dormind, într-un somn perpetuu,
de la cei ce cufundă nopțile-n spirt,
scoțându-le albe, străvezii, împleticite,
de la cei ce se tem de noapte, fugind
de oglinda liniștită a somnului,
de la cei ce fug de somn ca de moarte,
de frica viselor,
de frica necruțătoarei sincerități a viselor,
(căci visele scot uneori ridicând deasupra,
precum apele din adânc,
azvârlind la țărmul conștiinței,
cadavre de gânduri, îngropate pe furiș, dosite,
la a căror vedere pălesc de groază acei
ce se știu vinovați…) Dar noi,
noi nu ne temem de vise, nu ne temem de nopți,
noi visăm cu condeiul în mână,
cu ochii larg deschiși,
ridicând fățiș din adâncul călimării
trupul rumen, însuflețit al zilei,
seva puternică, vie,
ce leagă una de alta clipele spre viitor,
ca o arteră de sânge esențială.
Dar dați-ne nopți, pentru Dumnezeu, nopți
mai multe, mai mari – trebuie să fie o soluție,
dați-ne nopți mai multe, înalte, de tip nou,
să ne putem sui
până la umărul înalt, luminos, al zilei,
să putem preamări, cum se cuvine,
sfânta pradă pe care oamenii o adună
din torentul vertiginos al clipelor…

********************************

O, zadarnic ne rugăm, știu prea bine,
zadarnic ne batem ca apa de maluri…
Voi, dragii mei arcași ai peniței,
voi, viteji dorobanți de gardă ai nopții,
să vă spun drept: nopțile nu vor crește de la sine,
să vă spun între noi: după câte-am aflat,
altele-n plus nu vom primi, e-aproape sigur.
Rămâne să ne gospodărim cum om putea,
să ne gândim bine: trebuie să fie o cale.
Să facem economii, să-nlăturăm risipa
(poate vom fi nevoiți să suprimăm și cota
rezervată pentru redingotele pinguinilor),
să vorbim cu minerii, să ne rugăm de ei frățește
- doar și ei umblă cu stele prin întuneric -
poate ne scot pentru noi un filon întreg,
un filon mai mare, mai negru,
să ne-ajungă mai multă vreme… Și-apoi,
Unde sînt inovațiile noastre, tehnica nouă,
metodele îndrăznețe, înaintate?
Dar vastele noastre resurse interne, resurse uitate?:
nopțile pierdute în somnul adânc al veacurilor,
în drumul nesfârșit al istoriei,
nopțile ucise în lungii ani de robie,
în lungii ani pierduți, ai războaielor,
sfintele nopți de veghe
la căpătâiul răniților, bolnavilor, pruncilor,
sfintele nopți de sânge și speranță,
nopțile zăbrelite ale pușcăriilor,
toate nopțile netrăite, strivite, interzise,
ale omenirii, nopțile cu dinții încleștați,
frânte pe roată, împușcate…
Toate ne aparțin, pe bună dreptate -
să le-adunăm cu grijă, migălos,
să le topim cu furnalele călimărilor
și să-ngrășăm cu amintirea lor fecundă
pământul nopților noastre de azi…

Așa trebuie să facem, sporind,
în fel și chip, puterea ogoarelor noastre,
dar mai cu seamă, ar trebui poate să lucrăm
cu cerneală fierbinte…
Asta v-o spun, nu de la mine – de fapt, e o taină.
Am furat-o trăgând cu ochiul
la oamenii care fac pâine, care fac oțel…
Vă spun pe cinstea mea,
era vorba de flacără, de dogoare -
de-asta se umfla pâinea, rumenindu-se,
de-asta fierbea scânteind oțelul…
Așadar, vezi bine, aici e secretul:
să lucrăm cu cerneală fierbinte,
să stropim pomul nopții cu cerneală fierbinte -
ca să crească-n el, mari, pline,
orele,
să se umfle-n el, grele, rotunde,
ca niște portocale negre, zemoase,
cu miezul albastru, înstelat cu semințe de aur…

Să lucrăm cu cerneală fierbinte!



* Aventuri lirice; Cele mai frumoase poezii; Editura Albatros; București; 1978
* Prefață de Eugen Simion