când a trebuit să vorbesc despre vicii mi-au bătut la ușă oamenii indigo
semănau cu fosilele și impresia de prea mult entuziasm
era doar reversul medaliei pe care o declarasem nulă și ieșită din uz
în frumusețea zilelor ovale și inatacabile m-am uitat pe cerul senin
și am zărit chipuri de semizei deveniți infractori
după o victorie îndelung râvnită și la care nu poți renunța orice-ar face oamenii indigo
mutați fără efort din locurile în care au viețuit fără să merite
așezându-se fără remușcări mai în față
după un concert de muzicanți anonimi ce interpretau o partitură celebră
orașul dispăruse
între coasta sângerândă a lui adam și a lui don juan
ușor șchiopătând din curtoazie
față de toate femeile neiubite ale căror lacrimi spală tăcerea
și o albesc ca pe o haină de sărbătoare
foarte curată și neîmbrăcată de semizeul înjunghiat la picioarele tale
aud urletul neîntâmplător al vieții care s-a născut pentru mine
un copil sfărâmă roțile tramvaiului de plastilină și le rupe-n bucăți
am cunoscut oameni care până la moarte i-au spionat pe ceilalți
doar ca să-și satisfacă egoul exacerbat al propriei nulități
și în fiecare zi se-mbrăcau în doliul neputinței
singura lor aură era dată de instinctul de supraviețuire al trișorilor
care socoteau că au atins perfecțiunea
mi-a fost milă și de aceea le-am făcut pe plac
fărâma de luciditate și înțelepciune care le mai rămăsese
era tentația unui real corupt și fără sentimente
înspăimântați că nu se vor termina toate la timp
i-am lăsat să muște cu dinții sticloși din sufletul nevindecabil și celest
intrat în moarte clinică și să se sature