...ochiul cerului se deschisese
plângea peste nenorocul meu
și mi te-a prăvălit lacrimă-n insomnii
somnambulă luna ne-a luat de mână
să rătăcim prin parcul cu stafii
adolescenți târzii... inocenți și timizi
ne cufundăm râzând în absolut
uităm de Tot de rai și lume
un doi trei... un doi trei…
o simfonie de pași silențioși
ne poartă aiurea pe malul lacului
tu lebădă eu nufăr
printre aleile înflorite habar n-avem
că ei ne caută pe noi
“uită-te la mine” îți spun într-un târziu
dar tu privești acum gânditoare prin nori
verdele copacilor drepți și înalți
ca niște lumânări urcând spre nicăieri
parcă intuiești că foarte curând
o să le-o iei înainte

gelos fără să mă simți
tai în ei cu privirea secure
pe sub gene însă mă bucur
mi-ești alături și îmi place cum roșești
vorbele nu mai au niciun rost
ai venit special pentru mine
himeră atât de reală
iar copacii nu mi te pot lua
dar timpul...
mă cutremur nu nu... mai ales el nu
timpul e doar o abstracție
ce-și potrivește pașii după ai noștri
se scurge cu ei dar noi rămânem
un doi trei... un doi trei…
cât de departe o fi infinitul
merg merg întruna… merg
mă tem că de mă opresc tu ai să dispari

la fel ca orfeu dincolo de capătul lumii
dacă iar ai să fugi voi veni să te caut...
tresar ți-ai lipit capul de umărul meu
gândurile tale îmi năpădesc ființa
și îmi șoptesc că ce a fost a fost
chiar de-ai fi euridice
mitul nu se mai întoarce
mă încăpățânez să nu cred presimt
că mi se dezvăluie o mare taină
încarcerată după plecarea ta
în abisul înghețat al sufletului
mă învăluiești duios cu toată lumina
ochilor tăi de culoarea raiului
nu nu mai sunt singur nu-mi mai e frig
nu-mi mai este nici frică de timp
de copaci... de mine… de singurătate

infinitul nu mai este așa departe
aleile săgetează întunericul
cu roșu oranj galben... violet
universul fantastică orchestră
cântă doar pentru noi doi
sonata rogvaiv a dragostei
și nimeni altcineva nu o mai aude
nu mai știm unde suntem
habar nu am cum mă mai cheamă
devenim polifonie
doar pașii ne poartă fatidic
un doi trei… un doi trei…
pe cărarea întortochiată
beți îngerii ne companiază
numai providența pândește în umbră
încă ne mai invidiază

îți sărut ochii două stele verzi
și mă fac rug pe care arzi eretic
și te topești în iluziile mele
privesc iubirea cum se condensează
și ți se prelinge picături de rouă
pe față pe gât pe sâni pe... se adună
se tot adună până te faci lacrimă
care umple cristelnița
îngerii în ea mă rebotează
și nu mai sunt eu am devenit tu
port pe creștet nu știu dacă eu sau tu
cunună de mărgăritare
iar la rever buchet de lăcrămioare
multe și calde… calde și mute

mi-e bine și parcă aș vrea să adorm
abia îți mai aud pașii melos îndepărtat
te-a obosit plimbarea
ochiul cerului s-a închis și iarăși te-a luat
dar pașii încă mai răsună pe alei
un doi trei… un… doi… trei…
mai trist și mai rari pâna se sting
încet... încet... ca muzica celestă
abia te mai zăresc prin lacrimă
țin încă în palmă mâna ta
de adolescentă...
inocentă timidă și îndrăgostită
ai uitat-o la mine sau mi-ai dăruit-o
o strâng și nu știu ce să fac cu ea
noroc că ea știe
mă duce… mă duce… mă duce…
implacabil către tine
pe aleia neștiută
îmi urmez destinul un... doi... trei…
și perna e udă... și e atât de rece!