amice, nu vreau să te mint din zen sunt zămislită
mai cred în teamă și-n dureri adinci,
filozofez zadarnic de rai zidit in stânci,
pentru tunelul cel mai luminat mă târăsc pe brânci,
știind că triumful a fost explozia de dinamită.

când deseori se trage binelui o țeapă,
reprim cu toată forța dorința de-a fi zeu,
nu schimb nimic in lume, și nu mă schimb nici eu,
coșmarele sunt semne că mă presează un zenit mai greu,
rar mai văd un curcubeu, nu mai e pe lume limpezită apă.

alerg prin iad cu câinii după mine , i-am hrănit,
mare parte de iubire s-a topit (zăpezi de milă)
drumul e alb acum, deasupra norul grav ca o acvilă,
aș mai putea să-l săgetez... de ce aș fi cumva ostilă,
cu ce nu am creat? ci dimpotrivă-n suferință m-a călit.