Vreau sufletul sa mi-l atingi, cand vine inserarea,
cand umbrele se frang in ramuri si frunza e tacuta,
sa punem visele-ntre noi si sa gasim din nou cararea,
prin iarba gandurilor triste, ce tampla ne-o saruta.

Condu-mi tacerea langa soapte si buzelor te daruieste,
ramai a mea cat mai am viata si spune-mi ce e de facut,
cand pleoapa ochiului de luna, o lacrima sub ea striveste,
facand sa para universul, un suflet cald, necunoscut.

Pe lenjeriile-nflorate, vreau sa-mi presari raze de stele,
sa par un pustnic langa templul, unde se-nchina multumit,
si-n clipele de nostalgie, sa-ti rasfir parul printre ele
sa uit ca mai exista lacrimi, prin neguri albe de zenit.

Intinde-mi mana peste ganduri si lasa-ma sa-mi fie dor,
de maine-ncep ca sa traiasca, miresme-n bulgarii de roua,
tu sterge-mi fruntea de lumina, si pune umbra unui nor
intr-o oglinda unde timpul, sa ne-apartina numai noua.