știi
niciodată nu ești așa cum crezi tu de fapt/ și nu
oglinzile sunt de vină/ ci doar tu cu ai tăi
care vă uitați la mine ca la a patra notă din
sertarul cu muzică psihedelică

acum
am nevoie de un bisturiu pentru sentimentele mele
ale tale/ ale tuturor care își
încep diminețile cu
a/ și pentru celelalte pe care le descopăr când
mă așez pe scaunul ăla olog din mijlocul unei camere
în care nici praful nu se-așează/ de teama unei singurătăți
mai aspre ca neputința mea de a fi undeva când e nevoie
de mine

e ciudat
e ca la un interogatoriu în care mi se pun întrebări stupide
de unde e mama/ câte degete are mâna mea stângă/ dacă
am citit vreodată povești cu balauri/ dacă am plâns când mi-am
rupt mâna/ dacă m-am bucurat când am dat ochii cu
mc/ și apoi primesc bisturiul

si apoi îmi dau seama că toate astea sunt de fapt brelocul de la
cheia către camera unde alți triști repetă un sunet într-o limbă de care
eu n-am habar

înainte era mai bine/ îmi strigam durerea în cântece de adormit
copiii/ de-o vreme ea se strigă singură/ pe mine nici nu mă mai anunță/
mă lasă singură în camera aia în care tu n-ai intra niciodată/ acolo băieții
și fetele se fac muci într-o liniște de mormânt