lasă-mi mâinile și ochii

Doamne,
lasă-mi mâinile și ochii
și nu mă orbi de tot
ca să dăltuiesc cu ele
cât mai trăiesc și cât pot
chipul drag al mândrei mele.

cu marmora odată-mi strâng
cuvintele supte din mine
le țin la sân și mi le plâng
sub un buchet de crinoline.

și-i mângâi pântecul discret
ca fidias să-i fac portretul,
s-o nemuresc prin infinit,
s-o pună-n versuri și profetul...

să-i fac un bust ca de regină
cu pieptul plin de bogății,
cu șoldurile arcuite,
și doi ochi negri , viorii,
să plângă dorurile-n ei
cu irișii numai scântei,
cu decolteu la subsioară,
cu gâtul alb și sânii mari
picioare lungi de căprioară,
cu nurii dulci, dar și amari...

cad în păcat, mai dă-mi o șansă,
s-o făuresc din vise dulci,
s-o știu așa intrată-n transă
și-apoi pe veci poți să mă culci
la capul ei pe soclul sacru
într-un mormânt săpat în stele
să uit de toate câte sunt,
dar și de dorurile mele.

îmbracă-mă în a Ta tină
acolo-n soclu la picioare,
și senzual s-o simt regină
pe un mormânt de lacrimioare.

voi mângâia-o doar în joacă,
lăsând visările să sune
ca frunzele sub promoroacă
sub raza dulce-a sfintei lune.

singurătăți frumoase-n doi,
sub frunze veștede și-n ploi,
cu toamne, ierni și primaveri
uitate în trecut ca ieri...

31 ianuarie 2011