Contemporani ai mei, mă lupt cu voi pentru a putea
să vă mângâi ochii și acesta nu e un detaliu
al existenței mele.
în fața mea, acum, se întinde un drum
pe care va trebui să îl pipăi.
e viu, aspru și fără culoare.


aerul se rostogolește în rotocoale tari,
nu știu dacă timpul va sta lângă mine.
parcurg un calvar.
nici măcar nu știți de ce continuu să merg.


aud glasurile cuiva, poate că înainte sunt oameni.
în urmă, îi știu pe cei care-au fost.
împrejur, un popor pierdut, despre care am aflat câte ceva,
atât cât a fost vreme –
în întuneric mut, în lumină laș.


multă beznă statică trebuie lumina să parcurgă
până când omul să se poate pe sine vedea în mijlocul lumii.
așa cum drumurile toate se pierd într-un cimitir oarecare,
tot zgomotul acesta, din care trăim, se va duce-n tăcere.


acum, ocolit de împlinirile pe care,
într-un fel, va trebui să le apăr,


popor aglomerat de sufletiști cu capul,
aș vrea să îmi oferi ultima bucurie –
să apuc să te văd dispărând.
oricum o vei face și n-aș vrea să fi singur atunci,
în singurătatea specifică istoriei pe care
nu ai putut
să o învingi.