În tunica lui albastră (din inimă scotea un râu de sânge, cu mâinile încleștate pe ea ca doi crabi pe-o liră moartă) și Elisabeth steauad e sticlă albă lăcrima scurgându-și sângele abstract al morții în cutele togii virginale. El, singurul glas în grota pustie, zguduia cerul obosit de castagnetele stelare. Somnoros la ziuă cântărețul lungit pe trotuar sugea steaua dimineții ca o firimitură de candel.

I

Coridor lung al trecerii
ușile capitonate se dau într-o parte
și într-alta fără zgomot
descoperind și acoperind taine
pe cari doar în somn le vedem
Porumbeii liniștii culeg stele moarte
la picioarele noastre
fâlfâind apoi au zbor în care se multiplică
Dar căderea din vis ca un sac de plumb
printre fulgi
Și somnul opac în care Oedip cu masca de gips
Declamă monologuri sfâșietoare
Plopilor cari plâng în grădina sub ploaie
Doamna care și-a uitat numele
În saboți și cu o frunză de viță
Își înoadă cozile în jurul capului
Ca o meduză
Și soarbe sângele care-i curge, negru
nestăvălit din sân.