îmi vinzi sărutul
la fiecare distanță un cuplu
(unu, doi, trei)
deasupra o reclamă la pasta de dinți
ea îl strânge
sau se joacă
atât de fragilă
este construită lumea aceasta
cu brațul ei în jurul lui
(unu, doi, trei)
o autostradă ce nu se mai termină
nu te înțeleg
ca pe o foaie albă ore întregi
te privesc
cupluri de mână pe sub lumini
trec
unu, doi, trei
ce o să îmi mai oferi când toate lucrurile
ei moarte se vor termina
îmi vei da
o durere
sau poate doar un parfum
gust
și poate mai presus de toate
te vei da chiar pe tine
doar o cale de a mă face să doresc unu
doi, trei
sau poate orice este permis aici
unde nu se mai decojesc copacii, unde
nu se mai ridică norii din pielea mea
transpirând ca o floare în emoția crudă a primului
sărut de carton
nu știu cine sunt
unu, doi, trei
privesc reclama și întind
mâna iar dinlăuntru el întinde mâna
și reclama strălucește – pe cealaltă parte
dinlăuntru o umbră întinde altă umbră și-altă
ca un șarpe
în care mă scufund, mâl din ce în ce mai strâns mai
aderent
unu, doi, trei
sunt cel ce mănâncă paste Panzani la rigoletto’s cafè
sunt untul ce se-’ntinde mai cremos ca o floare
peste răsăritul de carne de pui
și birba, briccone, mariolo, furfante, mascalzone,
farabutto
toate prind conținut ca o oglindă lipsită de soare
spre sufletul nostru corupt
și plin de ketchup și sare când foamea răzbate de sub dinții
spălați cu pasta alb absolut
unu
voi urma o școală de renume apoi
doi
voi câștiga mulți bani
de muște e multă nevoie-n gunoi și
trei
îți voi cerși dragostea
îmi voi desface carnea cu briceagul
ca pe o haină întoarsă pe dos
voi desface os de pe os
și când cea din urmă piatră va
cădea înghițită de mâlul avid
voi cerși
fie-ți milă de mine, Doamne, iartă
unui păcătos infinit