De ce-n atatea vise, apari in chip de zeu,
Spui ca adori iubirea, dar o lovesti mereu.
Trec zile peste zile in simple amagiri,
Fara sa stii ca tu esti stapana unei firi.

O fire si un suflet, aflate pe pamant,
Le lasi sa zboare liber ca fluturele-n vant.
Un vant care suspina cumplit, tacut, in noapte,
Caci fluturele moare, se stinge, nu mai poate

Sa dea din aripi frante, far’ ca sa inteleaga:
Sfarsitul e aproape, nimic nu il mai leaga,
Nici de mister, probabil, nici de amor, mai sigur,
Desarta-i e speranta de-a nu ramane singur.

O, de-ar putea el, Doamne, sa cada in genunchi,
Sa planga, sa se roage, sa urle din rarunchi,
Doar ca sa il auda, nimic mai mult nu-i cere,
Acum, si niciodata, credinta nu-i va piere!

Destinele lor sumbre, deja instrainate
De spiritul malefic cu forte-ntunecate,
Se vor aprinde iara, dand viata unui foc,
La care insusi Zeus ar fi palit pe loc.

Iar Prometeu, sarmanul, daca-r zbura in timp
Sa scape de pedeapsa-i trimisa din Olimp,
Furand aceasta torta, s-arate omenirii
Ca tot ce-o intrupeaza, e flacara iubirii.

Ea nu-i doar o scanteie ce arde la-nfinit,
Si nu e precum zeii ce-au devenit un mit.
Grecesc, roman, ori altul, el va ramane nud,
Chiar despuiat la carne, de adevarul crud.

Cum noi, umili sihastri, din ceruri plamaditi,
Am indraznit sa credem ca suntem mai iubiti?
Iubirea noastra simpla, lipsita de temei,
Cat e de pamanteana, e mai presus de zei?

Aparte-i adevarul acela care doare,
Dar sus, acolo-n ceruri, el cere razbunare.
Si-acuma ploua intr-una, cat poate cu putinta
Sa-i stinga licarirea din oarba lui credinta.

La margine de codru, cu capul aplecat,
Sezand pe-o buturuga, satul de-atata stat
Privea cu-amaraciune acelasi drum de tara
Unde-si lua iubirea s-o plimbe odinioara

Poteca-n care inimi, cuprinse laolalta,
Se sarutau in umbra, acum era o balta.
Si scufundata-n bezna, cu fiecare strop
Avea sa moara rece, invinsa de potop.

Cu mintea-ncetosata, impinsa-n larg de ura
Si glasu-i indaratnic din inclestata-i gura
Simtea ca-i rabufneste cea de sfarsit cainta
Ce-a zavorat-o-n suflet, vadit cu prisosinta.

De ce ma chinui, Doamne, ori vrei sa ma omori,
Si ultima-mi suflare s-o iei la tine-n nori?
Te-mbucura la culme sa-mi stii si tristul gand
Sau esti asa ferice ca vezi un muribund?

La ce graiesc acuma, cu fiesce cuvant
Se stinge totu-n mine, coboara in mormant
Asculta-mi unul, doua, de reusesti, o suta,
Nu pregeta sa cugeti cu inima ta muta.

Eu nu-ti cer socoteala, ci te intreb spasit,
A nu stiu cata oara, de ce m-a parasit?
De ce-a lasat in urma o viata implinita
Alaturea de mine, pentru a ta ispita?

Sa fie ea regina-n palate de clestar
Unde va curge vesnic, ambrozie si nectar?
Iar Hades s-o convinga sa le deguste aroma
La fel cum a facut-o, demult, cu Persefona?

Inca ii simt parfumul din mica mea odaie
Ca niciodata sufar, in amintitri, o droaie,
Dar insumi o s-o caut, si-odata o voi gasi
Chiar nu de-n asta lume, ci-acolo unde-o fi.

De-ar fi, sa trec si Stixul, inot, de maini legat
Sau Scila si Caribda, ce cap in cap se bat
Sa-ti luminez Infernul, sa-l birui pe Cerber,
Tot nu ma-ntorc la tine, oricat ai vrea sa speri.

In lumea ta cereasca, de vrei sa-mi dai un rang
Mai bine spune-acuma, si ma agat in streang.
Incovoiat ajuns-am sub greaua ta manie
Sa stiu ca nu-ti mai pasa de viata mea pustie

(va urma)