De regi ai fost iubită, iar zeii ți-au făcut statui,
Lăsând frumusețea să-ți fie nemurire cuprinsă de dor,
Femeie cu marea-n priviri și sufletul dat nimănui,
La poarta gândului tău bat, călător dintr-un alt viitor.

Adu-ți aminte de iarba sub pomii cu muguri în floare,
De mireasma ei, ce-ți curgea-n lacrimi de lumină vie
Și spune-mi femeie cu genele lungi și ninse de soare,
Când înflorește zâmbetul prin aceasta frumusețe pustie?

Tu esti seva atâtor iubiri pe pământ, ce-nviază și mor,
Din lacrimile tale-n zori, trandafiirii roua-și culeg,
Făcându-mă mereu să te caut, prin al gândului zbor,
Să te simtă brațele-aproape, să fiu totdeauna întreg.

Femeie cu chip de lumină, singura mângâiere de vânt,
Arată-mi drumul ce duce spre templul în care trăiești
Și-ascultă-mă când plâng, doar așa poți afla cine sunt,
Călător care-așteaptă, în sufletul tău să-l primești.