Crede- mă când îți spun
că suntem păsări de fum
pe umeri de lumină fără trup…
Crede-mă, că-n starea asta ciudată
se clatină clipa și strânge inima
căptușită cu glezne de iarbă…
Crede-mă, până când
răzvrătiri de primăvară
nu vor înmuguri în ceruri
vrăbii,
până când ultimul acord
nu va coborî
într-o stație cu regrete…
Dar timpul curge în aer...
cuvintele, înfipte în iarbă,
repetă agonia luminii...
ca niște poeme
pe care ți-e teamă
să le deschizi...

Ileana Popescu Bâldea