Să nu te superi de n-am să pot să vin!
Voi zăbovi, de-o stea, printre izvoare,
cu clipocit de dor, iubire și suspin
și galbene cuvinte, cu răni în buzunare…

Să nu te superi de umbrele le-am dat!
Am sărutat pereții. Și-aducerile-aminte
le-am tras spre mine, jurând că n-am uitat
de ziua în care v-ați dus către morminte…

Să nu te superi de trec atât de rar
prin fața casei! Vin pomii a chemare…
și vreau să intru…dar un străin “ pietrar”
mi-alungă rădăcinile. Și doare!

Cobor spre clipa în care am crescut,
cu licuricii prinși după ureche,
cu ghete rupte pe-un șotron tăcut,
cu arc, cu zmei, păpuși și triciclete…

Cu litere și cifre uitate în ghiozdan,
cu oameni de zăpadă căzuți din săniuță,
cu nasul roșu, lipit stingher de-un geam,
și sorcova cea mare-nghețată pe-o străduță…

Cu inima zvâcnind, de nu puteam să prind…
nici Carul de pe cer…nici iepurii din Lună…
cu lacrimi stinse-n ceară, când doar piticii-aprind
luminile din umbre ce noaptea o adună...

Cobor spre clipa în care am crescut-
de mâna ta, puternică și mare…
și-ți cer iertare, de viața mi-a trecut
aproape greu…aproape la-ntâmplare!

Să nu te superi de n-am să pot să vin!
acum n-am timp…dar , sigur, altădată!
mai am o stea…și poate îmi revin…
nu vreau să cred că mâine-i…niciodată

Să nu te superi de n-am să pot să vin!
Voi zăbovi, de-o stea, printre izvoare,
cu clipocit de dor, iubire și suspin
și galbene cuvinte, cu răni în buzunare!...

Ileana Popescu Bâldea