Pamant bogat, impovarat de lacrimi si de dor,
Ascunde-mi soaptele sub brazdele-nverzite,
Poate vor rasari candva taceri, dupa ce mor,
Si vor ramane-n colt de gura, pururi inflorite.

Primeste-mi pasii prin tarana vechilor ninsori
Si fa carare gandurilor mele spre vecie,
Pentru ca-n lumea asta-am ratacit de-atatea ori
Si nimeni nu m-a cautat si n-a vrut sa ma stie.

Un vreasc din pom, luat de vant si dus in zare,
Din care ciugulesc aevea, gandurile vechi,
Pamantule, asta sunt eu, cu tamplele hotare,
Atator lacrimi ce s-au scurs, pe gene neperechi.

Raman dator acestor zile ce trec nepasatoare,
Dar ochii mei le vor privi din alte lumi eterne,
Si fiecare lacrima, se va preface-n floare,
In timp ce frumusetea lor, din stele se va cerne.