îmi vine să strig că sunt o pasăre
rănită în zbor de o înțepătoare lumină
am aripi sticloase și o puritate divină
îmi lunecă din subsiori pe brațele-mi ușoare

păcătuiesc mereu zburând și mi-e rușine
când înțeleg că zilnic un colț de vis rămâne
o rămășiță uitată-n restul unui gând
ce cuib își face în somnul meu agonizând

dar când cu mâna îmi ating pământul
un fel de liniște îmi crește și-ncepe să mă doară
ca un destin ce-mi traversează viitorul
mulându-se pe trupul meu de fecioară

aș smulge acest păcat pe care-l moștenesc
din ochiul meu nevăzător și fără lacrimi
și i-aș cinsti vederea privindu-l fără să-i rostesc
descântecul din zborul în care mă rotesc eu însămi



30 martie 2011