când încep să vorbesc despre poezie în fața mai multor oameni
trebuie să fac mai întâi de toate un gest simplu: abluțiunea
și nu pentru că încep o rugăciune
pur și simplu mă spăl de toate rămășițele incandescente
le adun într-un creuzet cu speranța că spre seară pot citi
prin urmare, avem nevoie de două palme, o foaie de hârtie și un creion
ne vom încuia în casă, vom trimite copiii la joacă, tragem draperiile
ne așezăm în pat și privim palmele
după puțin timp ne cățărăm prin copaci, batem mingea
furăm cireșe, de pisică nu mai aduc vorba
miorlăitul tragerii de coadă este inerent
avem până acum:
-o copilărie lipită de piele
(când m-am spălat în prima parte de cicatricea asta tot nu am putut scăpa)
-un cer pe măsuță lângă scrumieră
(spin artificial made in china)
sirenele orașului pornesc brusc, oamenii se ascund în adăposturi perene
gen trup, subsoluri de bloc
tu treci nonșalant făcând cu ochiul copilului care joacă șotron
și care nu se sinchisește de cerul tău, șoimii planează mai jos
hrană este de acum peste tot, din noi au rămas resturi, fie pe stradă
vene care luminează orașul, fie prin hoteluri, bucăți de carne strălucitoare
se vând la licitație vaporii de poezie care ne ieșeau din umeri
dimineața pe stomacul gol
fericirea se vinde la cornet la fiecare colț, se sparge între dinți coaja
din fier forjat, miezul ține de foame mult timp, amintirile se scuipă
măturăresele la 5 dimineața vor inventa rețete de cum se păstrează peste iarnă

poezia rămâne mereu singură pe peron cu acele inimii date peste cap
semnul acela surdo-mut „vorbim la telefon” mă îneacă de spaimă
iar plec, iar iau cu mine, laptopul, mirosul tău, sângele
distanța dintre noi e un fel de casă, trăim mai mult în gări, în taxiuri
și în alte spații predestinate iubirii, cum ar fi foaia albă
ce protejează coastele tale? întreb ca și când nu te-aș cunoaște
ca pe un străin pe care-l opresc pe stradă să-l întreb cât e ora
mă uit stupefiată la mâna care ticăie, în loc de ceas o inimă
crescută în carne, pulsează în afara ta herghelia cu ochi mărunți
protejează o pasăre minusculă, un fel de colibri, celulă stem
când încep să vorbesc despre poezie în fața mai multor oameni
trebuie să mă deschid la stern, să le arăt gratiile și pasărea asta
care a lâncezit în mine tot drumul
poezia e un fel de închisoare privată, intru de bună voie
construiesc celula, gardul, instalez sârma electrică, ghimpată
plătesc gardieni, recunosc tot, îmi pun cătușele, hainele în dungi
și trec la spălat dușumeaua, din cotloanele trupului tâșnesc iepuri
albi, roșii, pagina se umple, se umple, un procedeu magic
un descântec sau poate o scamatorie