pe ai mei îi sperie de moarte
gândul c-aș putea pleca într-o zi
cu puțin bagaj
să învăț zborul depărtării
cât aripi nu dor

sunt cea pe care tata o așteaptă acasă
cu gânduri hipertensive
că m-aș putea întoarce uneori
învinsă

și cea pentru care
mâinile mamei
sunt muncite în frig

curg ca un râu rece tăios
prin viața asta în care totul se ia
pe furate
și nu apuc să fac nimic
am simțit de-atâtea ori în inimă că oamenii dor
și-mi este rușine că sunt
dintre voi
nesupusă
când ai mei m-au învățat
să-ntorc și celălalt obraz

fie-mi cu iertare
dar tălpile vi-s grele
când calcă în lumina
sufletului meu