Într-un ungher de casă părăsită,
Cu obloane de fier și cu miros de criptă,
Țintuită în lanțuri de amărăciune
Și cu brățări croite din deșertăciune
Zace palidă și tristă Dragostea.

Și cum sta așa ca un actor de tragedie
Și medita la cât e viața de pustie
Ca prin minune-și aminti de-un basm
Și inima-i fi cuprinsă de un puternic spasm,
Lăsând-o tremurînd.

Din întunericul cleios parcă se smulse
O voce răgușită și șoptită care spuse:
- Lanțuri și cătuși te țin pe loc
Căci libertate nu mai ai deloc
Și este numai vina ta.

De vrei lumină, soare și căldură
Urmează-mă atuncea fără ură,
Fără frica obsesivă că ai putea greși
Dacă in lume tu iar ai ieși.
Sau rămâi înmormântată-aici.

- Eu te-aș urma și-acuma dacă aș putea,
Dar toate: iluziile, greșelile și disperarea,
Toate au pătruns adânc in mine
De nu mai știu ce e rău sau ce e bine.
Și nu știu ce să fac.

- Te-au sugrumat, doar voia ta a fost,
Acuma te chinui însă fără niciun rost.
Tu ai uitat natura ta interioară
Si nu mai știi ce-ai fost odinioară.
A cui e vina?

Din ce-am trăit și ce-am văzut în lume
Dragostea e cea mai pură culme.
E voința celor slabi și puterea celor singuri,
E clovnul jucaus când se abat în noi acele gânduri
Negre, triste si pustii.

Nu voi purta cu tine discuții filosofice
Și nici nu mă voi folosi de argumente cosmogonice,
Nu sunt nici Nietzsche, nici Platon sau Jung,
Iar dacă aceste puține cuvinte tot nu îți ajung,
Atunci nu stiu.

Atâta doar mai am să îți mărturisesc:
Această izolare e un gest copilaresc.
Dacă nu cumva chiar egoist.
Ne lipsești pe toți de tine și e trist.
Îți pasă doar de tine?

Nu știi tu oare câți pe lumea asta sunt
Lipsiți de puterea acelui unic cuvânt
Ce-nalță inimi și pune pe jar ratiuni
Care inflăcărează tineri și uneori bătrâni?
O, Dragoste, chiar nu știi că ești de neînlocuit?

- Îmi amintesc când mi-am pierdut mintea.
Atunci eu, Dragostea, știam cine e Dragostea,
Trăiam plenar în inimi curate sau viclene
Și făceam pe-a hoața, furându-le somnul din gene.
Eram de neoprit.

Aveam înfățișare de cadână sau emir,
De cameristă, paj sau chiar satir,
Și inima-mi era fie o căprioară, fie un leu,
Fie o zână firavă, fie un groaznic zmeu,
Și-n fiecare trăiam și eu.

Cu un gest de om bătrân și tare anemic,
Se ridică și deschise geamul doar un pic.
Un colț de cer senin și calm pătrunse
Si sufletu-i de gheață i-l aprinse.
Oare câte am pierdut stând așa?

Un colț de cer, o privire și o clipă,
Atâta doar i-a trebuit și Dragostea se înfiripă,
Pe sine se clădește iară,
Scântei în ochi încep să-i reapară,
Sângele în vene-i fierbe de nerăbdare.

Iar cand din lanțurile grele Dragostea scapă,
Din râul de ambrozie al zeilor se adapă.
Și dintr-un pas, dintr-o mișcare de albină,
Întreaga lume de dor de Dragoste din nou suspină.
Binecuvantarea zeilor olimpici.