noi doi trăim într-un cal troian. între coastele lui eu
scriu verde și albastru despre lucruri și terține
neinventate iar tu te hrănești cu placenta tuturor
mitologiilor care seara nu fac dragoste precum oamenii
ci doar nasc pui vii pe un câmp incandescent

ca și cum ne-am dezlega consimțământul în cabluri de oțel
subțire n-am să te las să-ți amintești niciodată teama cu care
îmi vorbeai de cupluri de divorțuri mai violete și mai curbate
decât cearcănele acelor profeți ce pentru o mie de ani încercau
să ne răscumpere ca pe un deșert ca pe niște amfore

luciditatea mea ca un amestec lichid de
axe
ca un dialog între două puncte mobile)

tu mă urăști. mă urăști atât de mult încât nemărturisirea
mea ca o sinucidere repetată ca o memorie perpendiculară
a tot ce curge
între sângele meu și sângele tău
mă desparte pe mine de mine. eu sunt nedemnă.

sunt carne și zid sunt adevăr amenințător și atât
de tangibilă încât noi doi ne iubim aproape uman
și totuși ca niște fulare la asfințit
ca niște regi cerșetori privind la un spectacol amânat

(insuportabilă starea de a fi
ca o contradicție între tine și tine)

totul e toxic totul e simplu. singurătatea miroase a sare
bătută în monedă a trădare carnală a pâine care moare.
tu miroși a devreme a apă elementară
și mesteci tăcut sentimentele mele cu picioarele goale

(sub ochii tăi sub ochii mei abstinența
crește pietre și pahare în coșuri de nuiele)

toate păcatele se plătesc la treizeci de ani
într-un cal troian
cu urme de ruj galopând pe linia discontinuă

și noaptea durează o zi întreagă la judecata de apoi