Ce scrii ? mă întreabă copilul, deschizând ușa:
Un poem, îi răspund, un poem despre înserare.
Cum despre înserare ? întreabă el, intrând
În lumina veiozei. Ce scrii ? mă întreabă femeia
Deschizând fereastra, lăsând să intre curentul de aer.
Un poem, îi răspund, un poem despre singurătate.
Cum despre singurătate ? întreabă ea și plânge.
Ce tot scrii ? mă întreabă tata
Trecând în penumbra coridorului. Un poem,
Un poem despre moarte, îi spun.
Cum despre moarte ? întreabă el și plânge.
Ce scrii ? mă întreabă poștașul și cititorul de contor,
Și vânzătoarea și birocratul. Ce scrii ? mă întreabă
Șeful ierarhic, pe când întâmplările zilei
Cad în burta tipografiei. Un poem, un poem, le răspund,
Un poem despre liniște. Cum despre liniște ? îmi spune femeia,
Liniște nu există nici măcar în somn,
Visezi și strigi: lasă-mă, lasă-mă ! Nu iubesc înserarea
Spune copilul. Mă întorc în camera mea,
Stau în întuneric, adorm și nimeni nu își mai aduce aminte de mine.
Când sunt singur văd mereu un cal alb, un cal negru,
Un cal alb, un cal negru, spune tata. Sunt sătul de moarte
Spune doctorul. În fiecare zi moare cineva,
La morgă, pe mesele de ciment, stau înșirați unii lângă alții,
Până vin rudele să ridice cadavrele.
Nu vorbești niciodată nimic, îmi spune vecinul,
Nu-ți aud vocea prin zid. Atunci tac; tac și scriu. Cuvintele se înșiră încet:
Despre înserare, despre singurătate, despre liniște, despre moarte.