se pare că da, citeam undeva, demult
o carte, o scrisoare de dragoste, un e-mail
nu mai știu, am uitat
ceva de genul
„iubirea este același pat, același prosop
aceeași farfurie cu mâncare”
uneori e nevoie doar de un plămân
este mult verde și incredibil de mulți oameni pe stradă
la ora 9 dimineața
unii se roagă, alții cumpăra cornuri cu gem
stații
m-am dezobișnuit să văd oameni bătrâni
urcând în trolee
cerșind un loc liber
mulți oameni bătrâni la ora 9 dimineața
mi-ar fi plăcut o plimbare cu tramvaiul
știi tu, am o obsesie pentru șine
pentru ecartament
aici pare că se măsoară altfel
și timpul și distanța dintre noi
se contracta cumva
străzile devin mici, subțiri
pânze de păianjen pe care poți baleta
oamenii se fac furnici
se ascund în gura de metrou
ca într-o gură de bivol african
un fel păsări care curăță pielea orașului
de impurități, de vremea urâtă
mașinile se lovesc unele de altele
accidente în lanț
străzile devin și mai mici și mai subțiri
stații
oameni furnici
noi ne dăm mâna peste acest oraș căzut la picioare
e și întuneric și zi
rafale de amintiri
se descarcă un fel de electricitate
îmi retrag mâna și râd
îmi e cunoscut gestul și frigul
tu nu știu ce faci
vrei să fumezi
să faci dragoste
ești încă departe
nu te văd
nu te simt
mâine ajung în România
sper să nu ai pielea prea albă
m-am săturat de foi
am luat o pauză de scris
nu am scris pe ascuns ca altădată
am așa un fel de balon în stomac
care mă ridică deasupra
nici nu știu dacă vii, dacă dormi
am așa un fel de balon în stomac
care mă face indiferentă
aici e furtună de nisip de 4 zile
acasă sunt doar 3C
sys mi-a spus să mă îmbrac gros
nu am cizme, nici haine
doar un fular made in palestine
alb cu negru
alb cu negru
se vede prin cutia toracică
bucurii, tristeți
nimic anormal
un pântec, o inimă
stații
mai am în bagaj
cardamon coffee
escală în amsterdam
geamuri, stații
niciodată nu am locuit în vreun oraș
doar în mine
e pavat cu pagini nescrise
but I will tell you one secret
you neither need a companion nor the rain and breeze
merg de dimineța până seara
ca pe o stradă curată
singură
îmi amintește de venele tale
un pod, o ploaie cu gust
de ciocolată amară
dacă am să te sun
nu știu ce să-ți spun
poate
„voi sta 6 zile în România
aș vrea să mă îndrăgostesc de tine
dacă ai aripi sub geacă
o cameră cu vedere spre moarte
o albie de râu
un pachet de țigări
și un univers plat
pe care să pot merge cu tocuri
fără să mă scufund”
da, da
știu
hocus, pocus
vin acasă
pregătește ce ai mai bun
aerisește
știi că nu suport mirosul de poezie putredă
curăța mucegaiul de pe brațe
întinereșete mai bine
cu câțiva ani
lasă iedera să intre pe geam
nu-i mai tăia grengile
aș vrea să stăm pe marginea patului
să vorbim
despre noi
ce vom face
cum vom trăi
ce vom mânca
unde vom dormi
eu nu am casă
doar foi de hârtie
ne vom înveli cu ele
ne vom hrăni din seva lor
din seceta, din anotimpul sosirii
oasele de rezervă
le-am pierdut
trebuie să o sun pe mama
poate mă ajută și de data asta
-am nevoie urgent de un călcâi nou-nouț, strălucitor.
-alo, mă auzi?
-da.
-de un stern alb, foarte alb, mai alb decât primul, de care se pot atașa două aripi, două, nu mai multe, știu nu ai din astea, nici nu am cerut, vreau doar câteva oase hibride măcar, chiar dacă acum ai 60 de ani, poate poți lustrui cumva sau mă poți îndruma cum să fac rost.
-dar unde te duci, tu chiar vrei să pleci? tot ce pot face este să o dezgrop pe bunica sau dacă mai aștepți câțiva ani te pot ajuta din nou.
-îmi trebuie urgent, azi, mâine!
-știu un loc unde poți prinde aripi fără să ai nevoie de oase, îți vor înmuguri foarte repede, trebuie doar să stai chircită într-o scorbură albă.
-o foaie albă!?
-da, o foaie albă!
-cum nu mi-am dat seama, varul camerei nu se alterează niciodată.
-desenez, desenez chiar acum, să nu închizi, poate mai am nevoie să te întreb ceva.
vasăzică cercuri, cercuri, cercuri, lac, mare, ocean, tunet, corabii, multe, multe, fâșii de lumină, legată la ochi, la mâini, la picioare, la gură…
străbat în fiecare an mii de kilometri
migrez nu dintr-o problemă de adaptare
mai degrabă ca somonul pentru depunerea icrelor
pagina mea, ești tu
aici îmi depun ca într-un seif de bancă
lucrurile cele mai de preț:
-tencuiala căzută de pe corpul tău
[atunci când facem dragoste
e un fel de piele pe care o lași în pat
devenită brusc permeabilă
îmi fac loc în tine
umblu prin toate colțurile
doar eu te mai acopăr în momentul acela]
-lichidul incoerent de care-ți vorbeam
[astă toamnă, pe care-l elimini
atunci când mă vezi în gară
deodată ești altcineva
submersibil prin sângele meu
o ființă cu branhii care-mi cară valiza
tușește uneori până se obișnuișete cu sângele meu]
pagina mea, ești tu
iau forma vasului în care curg
iau forma ta
într-o aglutinare perfectă
până dimineața
nu se mai știe
cine e umplut, cine e golit