Nu știu la cine să mă rog, să fiu un ciclu
-Cum anii se preling în anotimp pe rând
Din mugur desfăcându-mă-n esența unui gând-
Să-nmiresmez planeta, veșnic în periplu.

Copt, să mă pârg în caldul de cuptor,
Să ard a mere coapte cu zahar
Și Eva-mi hărăzită, să mă aibe-n dar...
În trup și suflet să mă-nvăț, să-nvăț dogoritor.

Ah, cum aș vrea ca vara s-o petrec
Cu lungile ei zile, pân’ la nesfârșit;
Să stau întins în mintea-mi de introvertit
Oprind și timp -oricum e relativ- să nu-l mai trec.

Când ruginiu -de-apare peste dealuri-
Să scurg licoarea viei venelor sorbinde
Ce viața să-mi întoarcă-n atrii aburinde...
Să fiu pulsații ce-nroșesc timide idealuri.

Să intru cald în gerul albului de gheață
Ca să-mi topesc omătu-acumulat
Zbătându-mă-n speranța de-a nu fi uitat...
Cerșind în fond, la infinit, dreptul la viață.

Nu înțeleg?! La Univers, sunt un infim... și timp
Și loc în spațiu sunt la infinit...
De ce nu mă renasc, cum anotimp, la nesfârșit?
Cunoașteți vreo adresă, sau aveți relații în Olimp???
04.09.2010