cireșele-s mici ca o lună a sângelui
soneria unei uși scufundate
amuțește păsările vorbitoare în somn
sub norii cu picioare subțiri plânsul tău
e în nisip un sâmbure din care crește amurgul,
scoica – încăpătoare –
din care numele se aude ca o vâslă a unei respirații
peste fața însetată de larg
și ne plimbăm pe țărmul care ne uită
și spargem cifrul unui seif de apă
când un copil se lovește de noi
și ridică o eșarfă de soare