și dacă
vor rămâne mâinile mele căuș
ca o noapte
prin tine vor foșni ierburi
cu roua plină de lumină
pe pietrele fără margini
o oboseală
ce frământă, frământă

ce fel de prieten sunt eu
ar fi trebuit să fiu acolo

nu sunt urme de pași pe pământ
doar nisip cald și greu
povești de demult
o plajă imensă ce-așteaptă

stele cu ferestrele strânse
trosnesc prin vis câte-un prag

ce putredă-i viața
oasele se-ntăresc, tencuiala-i crăpată
dar totul pare întreg dinafară

și dacă viața-i minciună, mi-ai zice,
tu minte-mă ’nainte

în trup literele
au prins mucegai și rugină
și prin geamuri nu mai pătrunde lumină
de când
nu le-am mai frecat cu pământ

cred că mi-e greu
să admit că nu sunt
dumnezeu

cred că de asta
ning
tăcut, tâmp
așteptând