Sîntem încă miez de plină vară ,
Perioada lumini profunde.
Soarele este încă sus,
Privind:La o suliță pe cer în sus.
Dinspre jos,de la mama „Gaja.”

Pe pămînt,este în jur de ora 20.
Rîde mofturos , mult și foarte tare ,
Strălucinduși obrajii peste tot ce-l încojoară.
Chiar și pisica neagră tolănită pe acoperiș
O strălucește ca pe un diamnat.
Sfredelind din ochiii ca două farurii de graniță.

Ferestrele de pe ziduriile caselor strălucesc.
Emblema de aur a orașului,strălucește.
Îl înrtuchipează ca simbol ,
Pe un dop de șampanie.

Mă duc adesea să văd apusul soarelui,
În jurul orei 22 se întinde pe divanul orizontului,
Și stă acolo pitit în cămașă de noapte roz,
Portocaliu fosforescentă pînă în zoride zi.

Deacum vor trece două perechi de ore bune,
Pînă se va întoarce pe cealată latură a pamîntului.
Apoi, zîmbește înălțînduse voinicește.
Pășind din zorii zilei senin sus tot mai sus.

De la marginea de apă ai senzația că-l poți atinge.
Iluzia că mă înalț odată cu el,
Trece prin mine ca un fior binefăcător.
Este o minge de foc cu un diamtru iluzoric de 2 metri.
Se aporopie spre mine.
Și totuși un pic, cîte un pic, în sus.

Am impresia că ne-am sculat împreună...
Visînd încă cu ochi deschiși,
Taxiul mă claxonează
Călătoria de vară,
Fuga de canicula ce se anunță ,este în toiul pregătirilor...