Îmi ridic, singur, cărămidă
cu cărămidă, gol cu gol zidul la care
voi fi pus și împușcat. Oamenii își dau coate
neîncrezători. Nu va apuca să îl termine la timp,
spun ei. Sigur mă invidiază, e minunat
să cazi doborît de gloanțe lîngă zidul
construit cu propria-ți trudă. Să mori avînd
în buzunarul de la piept, în loc de trandafir,
firul cu plumb. Înainte de primul
pocnet al puștii, să vină un copil
și să-ți încercuiască, în joacă,
cu cretă albă, conturul inimii.
Un singur lucru îți cer, Doamne: fă-te
că nu vezi cînd uit, în zid, o fereastră deschisă
prin care să pot privi aici cînd o să îmi fie dor…
Apoi: ”Foooc!!!”